Gala Galaction, pe numele real Grigore Pișculescu, rămâne una dintre figurile cele mai luminoase și complexe ale literaturii și teologiei românești. Născut la 16 aprilie 1879 în satul Didești din Teleorman, destinul său pare a fi fost presărat încă de la început cu semnele unei duble vocații: cea religioasă, moștenită de la mama sa, fiica unui preot, și cea literară, alimentată de sensibilitatea și curiozitatea unui copil avid de lumi și sensuri noi. 

Formarea unui spirit între credință, cultură și prietenie

Tatăl său, de origine macedoneană, i-a transmis determinarea și puterea de a-și urma drumul, în timp ce mediul familial impregnat de credință a săpat adânc în sufletul tânărului Grigore.

A urmat școala primară în satul natal, iar apoi liceul „Sfântul Sava” din București, un loc care avea să-i modeleze ireversibil destinul. Aici l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină prieten pe viață: Tudor Arghezi. 

Prietenia lor a început într-un mod neobișnuit, căci Pișculescu a ales să repete un an doar pentru a-i fi coleg viitorului mare poet. Această legătură, consolidată în discuții, lecturi și începuturi literare comune, avea să dureze mai bine de șase decenii, marcând profund traseul intelectual al ambilor scriitori.

În anii liceului, cei doi tineri respirau literatura cu o intensitate febrilă. Debutau în revistele vremii, gravitați în jurul unor figuri literare importante, precum Alexandru Macedonski, și își conturau treptat o voce proprie. 

Inițial, Grigore Pișculescu a urmat cursurile Facultății de Litere, dorind să îmbrățișeze o carieră didactică. Însă o călătorie în Moldova avea să-i schimbe radical direcția. Pelerinajul la mănăstirile din zonă l-a copleșit, viața monahală i s-a părut întruchiparea unei chemări adânci, iar tânărul student a hotărât să renunțe la Litere și să urmeze Teologia.

Tot atunci și-a ales pseudonimul care avea să-l facă celebru: „Galaction”, nume descoperit scris pe un perete al Mănăstirii Neamț, unde intenționa să se călugărească. Era un nume care îi întruchipa aspirațiile, lirismul și identitatea spirituală.

Iubirea care i-a schimbat viața și începuturile unei cariere literare

Deși hotărât să rămână în sfera monahismului, destinul i-a pregătit o surpriză care avea să-i reevalueze complet planurile. Într-o vizită la Mănăstirea Agapia alături de prietenul său, N.D. Cocea, a cunoscut-o pe verişoara acestuia, Zoe Marcoci, o tânără de doar 19 ani, cu 11 ani mai mică decât el. 

Întâlnirea a declanșat o corespondență intensă și pasională, care, treptat, s-a transformat într-o iubire copleșitoare. Gala Galaction a simțit că două chemări îi bântuie sufletul: cea a credinței și cea a inimii, iar de data aceasta dragostea a fost cea mai puternică.

În 1903, cei doi s-au căsătorit, iar relația lor a rămas una profundă și echilibrată. Ani mai târziu, scriitorul mărturisea că scrisorile către Zoe reprezentau pentru el o moștenire literară, un capitol intim, dar definitoriu: „O, dragile scrisori, cât le mai visez eu adunate într-un volum… Scrisori către sora Zoe.” Această perioadă a tinereții sale, marcată de entuziasm, iubire și căutări spiritual-literare, a fost temelia unei vieți bogate și pline de sens.

După finalizarea studiilor teologice, Gala Galaction a fost hirotonit preot abia la 43 de ani, continuându-și drumul cu aceeași modestie și demnitate care l-au caracterizat întreaga viață. A activat în Arhiepiscopia Bucureștilor între 1922-1926 ca misionar, iar apoi, timp de un deceniu și jumătate, a fost profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău, ajungând decan la Catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament. După 1941, a revenit la București, unde a predat Exegeza Vechiului Testament până în 1947.

Un teolog respectat, un traducător de excepție și un scriitor care a construit punți între lumi

Pe lângă activitatea sa pastorală, Gala Galaction s-a impus ca unul dintre cei mai importanți teologi și traducători români. Între 1928 și 1934, în colaborare cu părintele Vasile Radu, a realizat una dintre cele mai valoroase traduceri ale Sfintei Scripturi în limba română. Cei doi au tradus Noul Testament, cărțile deuterocanonice și Cartea lui Iov. Rezultatul a fost o lucrare de o frumusețe literară și o claritate teologică aparte, un text accesibil și profund în același timp, considerat până azi o referință fundamentală pentru cultura religioasă românească.

În paralel, scriitorul a dus o intensă activitate publicistică. În timpul Primului Război Mondial, împreună cu Tudor Arghezi, a fondat și coordonat revistele „Cronica” și „Spicul”. Era un observator atent al realităților sociale și religioase, cu o voce caldă și o viziune umanistă. A semnat nuvele, romane, eseuri și articole, toate purtând amprenta unei sensibilități aparte, în care se întâlneau credința, empatia și introspecția.

Unic în literatura română este Jurnalul său, o operă monumentală în trei volume, scrisă între 1898 și 1955. Aceste însemnări reprezintă o cronică nu doar a unei vieți, ci și a unei epoci, completate de portrete vii și fragmente de istorie trăită. Printre cele mai emoționante pagini se numără relatarea ceremoniei de diaconire a prietenului său Arghezi, descrisă cu o sensibilitate rară și o atenție extraordinară pentru gesturi, simboluri și starea sufletească a momentului.

Recunoaștere, moștenire și un destin dedicat oamenilor și cuvântului

Viața sa a fost recunoscută nu doar în lumea literară, ci și în cea ecleziastică și academică. După retragerea din activitatea universitară, a devenit vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor și membru al Academiei Române. În 1954 a fost ales membru al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureștilor, iar în 1955, membru onorific al Academiei. De asemenea, a fost deputat în Marea Adunare Națională, pledând constant pentru separarea strictă între politică și viața bisericească.

Manuscrisele sale, încredințate fiicelor, au fost publicate postum, prima ediție a jurnalului apărând în 1973, deși cenzurată. Abia în 1997 publicul român a avut acces la varianta integrală, dezvăluind în întregime complexitatea sufletească și intelectuală a autorului.

Povestea lui Gala Galaction rămâne una a alegerilor dificile, a vocațiilor multiple și a curajului de a trăi în adevăr. A renunțat la monahism pentru iubire, dar nu a renunțat niciodată la credință. A fost un scriitor care a unit lumea celor simpli cu profunzimea teologică, un om pentru care cuvântul era o punte între cer și pământ.

Astăzi, moștenirea sa continuă să vorbească prin pagini pline de sensibilitate, inteligență și lumină, lăsând generațiilor viitoare un exemplu de viață trăită în armonia dintre vocație, dragoste și credință.

Citește și: Tudor Arghezi și cele 11 meserii. Ce a lucrat marele poet înainte de a deveni o legendă a literaturii române