Ateneul Român încântă pe toată lumea în centrul Bucureștiului, emanând siguranța calmă a unei clădiri care „știe” foarte bine că e vedeta orașului. Cupola, coloanele emblematice și grădina din față au intrat de mult în decorul oficial al Capitalei, alături de porumbei, ambuteiaje și eterna întrebare despre locurile de parcare. Dincolo de imaginea familiară se află însă o biografie surprinzător de agitată, cu un manej abandonat, o loterie populară, un șantier inaugurat în mers, o frescă modificată la ordin politic și o orgă cumpărată prin efort colectiv.

Foto: Ateneul Român, 1931 / / Image restored and colorized using artificial intelligence, preserving the original details.

Palatul Ateneului s-a format din ambiția Societății Ateneul Român, organizație culturală întemeiată în 1865 și legată îndeosebi de numele savantului și diplomatului Constantin Esarcu. Miza depășea construirea unei săli elegante. Bucureștiul primea un loc pentru conferințe, expoziții, dezbateri și concerte, într-o epocă în care cultura publică se organiza cu multă solemnitate și cu bugete care provocau palpitații încă de pe atunci. Iar povestea edificiului demonstrează că marile simboluri naționale pornesc uneori din împrejurări foarte practice. 1888 e anul „nașterii” Ateneului Român, dar hai să parcurgem 10 lucruri poate mai puțin cunoscute despre el:

1. Forma rotundă a Ateneului vine de la o școală de echitație

Rotonda celebră își are originea într-un proiect ecvestru. Pe terenul din fosta Grădină a Episcopiei existau fundații pregătite pentru o școală de echitație a Societății Ecvestre Române. Societatea Ateneul Român a cumpărat în 1886 terenul, cărămida din temelii și materialele rămase, iar arhitectul francez Albert Galeron a adaptat noul palat cultural la baza circulară deja turnată.

Soluția s-a potrivit splendid unei săli de conferințe și concerte. Cercul apropie vizual publicul de scenă, susține dispunerea în amfiteatru și oferă clădirii silueta pe care o recunoaște astăzi orice bucureștean de la distanță. Un proiect destinat cailor a ajuns, printr-o întorsătură urbanistică savuroasă, să-I primească în gazdă pe Beethoven, Enescu și Ravel. Sau, ce puțin, creațiile lor. Bucureștiul practică asemenea schimbări de destinație cu o dezinvoltură veche.

Istoricul oficial al Filarmonicii „George Enescu” confirmă folosirea fundațiilor școlii de echitație, iar documentele prezentate de revista Historia menționează convenția de cumpărare încheiată la 21 iunie 1886.

2. „Dați un leu pentru Ateneu” a fost reclama unei loterii

Formula celebră sună astăzi ca o campanie de donații avant la lettre. Mecanismul concret era ceva mai spectaculos. Societatea Ateneul Român a organizat o loterie națională și a pus în vânzare 500.000 de bilete, fiecare la prețul de un leu. Presa a susținut campania, iar sloganul a făcut ceea ce face orice reclamă reușită: a rămas în memoria colectivă mult după dispariția produsului promovat.

Tragerea la sorți a avut loc la 22 mai 1886, în Grădina Cișmigiu. Marele premiu valora 75.000 de lei, iar lozul purta semnăturile lui Nicolae Kretzulescu și Constantin Esarcu. Prin urmare, românii cumpărau o șansă la premiu și contribuiau simultan la ridicarea palatului. Crowdfunding cu tombolă, redingotă și multă retorică patriotică.

Donațiile și alte fonduri au completat veniturile loteriei.

3. Publicul a intrat în Ateneu în timp ce edificiul se afla încă în lucru

Piatra de temelie a fost pusă la 26 octombrie 1886. După circa 16 luni, la 14/26 februarie 1888, palatul și-a primit publicul la ceremonia de inaugurare. Data dublă ține de calendarele folosite atunci: 14 februarie în stil vechi corespundea zilei de 26 februarie în stil nou.

Ritmul pare amețitor chiar și pentru vremea marilor șantiere conduse cu registre groase și scris caligrafic. Explicația vine din caracterul etapizat al lucrării. Corpul principal și sala au fost continuate până în 1889, iar o nouă etapă de extindere s-a desfășurat între 1893 și 1897. Inaugurarea marca așadar intrarea clădirii în viața publică, în vreme ce meșterii și arhitecții mai aveau câteva capitole serioase de rezolvat.

4. Primul mare eveniment a fost o… conferință

La deschidere, bagheta dirijorului a cedat locul conferențiarului. Scriitorul și arheologul Alexandru Odobescu a vorbit despre „Atheneul Român și clădirile cu dom circular”, titlu perfect potrivit unei seri în care publicul privea probabil cupola cu aceeași curiozitate rezervată astăzi unei premiere tehnologice.

Alegerea se lega direct de misiunea Societății Ateneul Român. Instituția crescuse din cicluri de cursuri publice, iar Constantin Esarcu ținuse încă din ianuarie 1865 o conferință despre regnul animal în fața a aproximativ 500 de persoane. Ateneul a pornit, prin urmare, ca loc al cunoașterii adresate publicului larg. Concertele au căpătat repede un rol central, mai ales după instalarea orchestrei Societății Filarmonice Române în 1889, însă discursul lui Odobescu a deschis oficial casa.

5. Foaierul se află sub sala de concerte dintr-un motiv funciar

În marile săli europene, foaierul se desfășoară de regulă în fața auditoriului, ca publicul să intre treptat în atmosfera serii și să-și inspecteze reciproc ținutele în condiții excelente de lumină. La Ateneu, foaierul circular se află direct sub Sala Mare.

Explicația ține de proprietatea terenului. Suprafața unde se întinde astăzi grădina aparținea altui proprietar, iar Societatea Ateneul Român dispunea de un spațiu restrâns. Galeron a suprapus cele două volume principale: rotonda foaierului la parter și sala de concerte la etaj. Constrângerea a produs una dintre cele mai memorabile secvențe interioare din București. Vizitatorul urcă din foaier către muzică pe scările curbe, într-o ceremonie arhitecturală atent calculată.

6. Scările monumentale au fost realizate de Carol Storck

Cele patru scări în spirală, lucrate în marmură de Carrara, poartă semnătura sculptorului Carol Storck. Membru al cunoscutei familii de artiști Storck, Carol a studiat la Florența și Philadelphia și a predat sculptura la Școala de Belle-Arte din București. La Ateneu, rolul lui a depășit ornamentul aplicat pe o clădire deja gândită. Scările modelează circulația publicului și transformă drumul către sală într-o mică reprezentație.

Foaierul mai păstrează o surpriză materială. O parte din decorul cu aspect de marmură a fost realizată din marmură artificială în întreprinderea fraților Pietro și Giovanni Axerio, meșteri italieni stabiliți în România. Epoca aprecia efectul somptuos și stăpânea foarte bine arta imitației. Orice vizitator convins că se află înconjurat exclusiv de blocuri rare de piatră primește, cu întârziere, o lecție despre tehnologia decorativă a Belle Époque.

7. Fresca a așteptat o jumătate de secol

Ideea unei istorii pictate în jurul sălii exista încă din 1888. Alexandru Odobescu vorbea la inaugurare despre o „feerie de scene din istoria națională”, iar friza a purtat multă vreme o inscripție care rezerva spațiul viitoarei fresce. În 1901, pictorul Ștefan Popescu a prezentat o propunere evaluată la cel puțin 80.000 de lei, sumă socotită prea mare. Au urmat discuții, comitete și decenii de perete gol, o combinație administrativă pe care Bucureștiul avea s-o perfecționeze.

Proiectul lui Costin Petrescu a fost acceptat la 27 mai 1933, cu un plafon de trei milioane de lei și cu obligația folosirii tehnicii al fresco, adică aplicarea culorilor pe tencuiala proaspătă. Lucrul efectiv s-a încheiat în aprilie 1937, iar ansamblul a fost dezvelit solemn la 26 mai 1938. Catalogul publicat de pictor în 1938 și studiul Elenei Cercel din revista academică NOEMA susțin anul 1938, deși anul 1939 apare în câteva prezentări ulterioare.

Fresca se desfășoară pe circa 75 de metri, are înălțimea de trei metri și cuprinde 25 de episoade. Scenele curg una în alta, de la Traian până la epoca lui Carol al II-lea, ca un film istoric proiectat în jurul publicului cu mult înaintea ecranelor panoramice.

8. Carol al II-lea și principele Mihai au fost șterși din ultima scenă

Ultimul episod îl prezenta inițial pe Carol al II-lea coborând treptele unui edificiu alături de fiul său, Marele Voievod Mihai, în mijlocul unei societăți moderne. După abdicarea regelui din septembrie 1940 și schimbarea regimului politic, Costin Petrescu a fost constrâns să refacă scena. Portretele celor doi au cedat locul unei mulțimi care sărbătorește, cu steaguri, făurirea României Mari.

O precizare merită păstrată, fiindcă legenda a amestecat două episoade vecine. Cele patru tinere în costume regionale, personificări ale României, Ardealului, Bucovinei și Basarabiei, figurau deja în scena a XXIV-a, dedicată regelui Ferdinand și reginei Maria. Descrierea originală publicată de Costin Petrescu confirmă plasarea lor. Ele au supraviețuit schimbării, însă înlocuirea lui Carol al II-lea s-a făcut în scena a XXV-a, prin grupul popular cu steaguri. Politica intervenea astfel direct în tencuială, cu eficiența rece a unei redacții care schimbă fotografia de pe prima pagină.

9. Catifeaua roșie a ascuns fresca și, paradoxal, a protejat-o

În februarie 1948, Ateneul găzduia congresul de unificare a Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat, moment din care a rezultat Partidul Muncitoresc Român. Reprezentările monarhiei din jurul sălii intrau brutal în contradicție cu decorul ideologic al reuniunii. Autoritățile au acoperit fresca cu o cortină de catifea roșie.

Pictura a rămas ascunsă până în 1966, când draperia a fost îndepărtată. Gestul de cenzură a produs și un efect salvator. Materialul a ferit ansamblul de repictări proletcultiste ori de distrugere. Catifeaua destinată ascunderii a funcționat, vreme de aproape două decenii, ca un scut involuntar. Istoria are uneori un umor sec și costisitor.

10. Orga a ajuns la Ateneu printr-o campanie inițiată de George Enescu

Sala Mare a primit orga de concert în 1939, după o nouă mobilizare publică. George Enescu a susținut strângerea fondurilor, iar instrumentul a fost construit de prestigioasa firmă E. F. Walcker & Co. din Ludwigsburg, asociată cu numele constructorului Oscar Walcker. Inaugurarea a avut loc la 22 aprilie 1939, printr-un concert susținut de organistul Franz Schütz, directorul instituției vieneze cunoscute astăzi drept Universitatea de Muzică și Artele Spectacolului.

Povestea creează o simetrie frumoasă. Loteria populară a ajutat palatul să se ridice, iar campania lui Enescu i-a oferit, după câteva decenii, una dintre vocile sale cele mai impunătoare. Între cele două momente se află aceeași idee simplă și surprinzător de actuală: publicul poate finanța cultura pe care dorește s-o aibă.

Foto: Vedere din avion, 1920.

Ateneul Român rămâne astfel rezultatul unei serii de adaptări inteligente. Fundația unui manej a devenit sală simfonică, terenul strâmt a produs un foaier spectaculos, loteria a transformat un leu într-un slogan național, iar catifeaua cenzurii a ajuns să apere fresca. Privită din piață, clădirea pare perfect așezată și aproape inevitabilă. Biografia ei spune însă povestea unei construcții obținute prin improvizație, perseverență și o cantitate impresionantă de încăpățânare culturală.

Citește și: Filarmonica George Enescu din București, un secol și jumătate de istorie prin excelență și muzică la superlativ