La 5 februarie 1953, într-o iarnă nemiloasă, într-o celulă întunecată și înghețată din penitenciarul de la Sighetu Marmației, se stingea unul dintre cei mai mari oameni de stat ai României moderne: Iuliu Maniu. Avea 80 de ani, iar moartea sa nu a fost rezultatul firesc al vârstei, ci consecința directă a unui regim de detenție conceput pentru distrugere lentă, metodică și lipsită de orice urmă de umanitate. Regimul comunist nu l-a învins prin argumente sau prin confruntare politică, ci prin izolare, frig, foame și abandon medical.

Penitenciarul de la Sighet, instrument al exterminării politice

Moartea lui Iuliu Maniu reprezintă una dintre cele mai grăitoare dovezi ale violenței sistemice practicate de regimul comunist împotriva elitei politice și morale a României. Închiderea sa la Sighet nu a fost întâmplătoare, ci parte a unui plan bine pus la punct, menit să șteargă memoria unei generații care construise România Mare și care refuza să accepte dictatura ideologică impusă de la răsărit. 

Închisoarea de la Sighetu Marmației a fost aleasă deliberat de autoritățile comuniste drept loc de exterminare lentă a elitelor României interbelice. Situată într-o zonă izolată, cu un climat aspru și greu de suportat, aceasta a devenit rapid un spațiu al suferinței absolute. Aici au fost aduși oameni politici care contribuiseră decisiv la făurirea României Mari, episcopi greco-catolici și romano-catolici, intelectuali de marcă, lideri ai opoziției democratice și persoane considerate periculoase pentru noul regim.

Izolarea totală, frigul permanent, hrana insuficientă și lipsa aproape completă a îngrijirilor medicale au transformat penitenciarul într-un loc al morții. Majoritatea deținuților aveau vârste înaintate, iar regimul de detenție nu ținea cont de acest lucru. Dimpotrivă, slăbiciunea fizică era exploatată pentru a grăbi sfârșitul. Sighetul nu a fost o simplă închisoare, ci un laborator al distrugerii fizice și psihice.

Arestarea și condamnarea lui Iuliu Maniu

Iuliu Maniu se afla în stare de arest încă din 14 iulie 1947, ca urmare a celebrei înscenări de la Tămădău. Acest episod a fost orchestrat de autoritățile comuniste pentru a elimina definitiv Partidul Național Țărănesc și conducerea sa. Liderii partidului au fost acuzați de trădare, deși întregul caz fusese construit artificial, fără probe reale.

Procesul care a urmat a fost unul sumar, lipsit de orice urmă de justiție autentică. Sentința era stabilită dinainte, iar verdictul nu a reprezentat decât o formalitate. La 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viață. Ordinul de arestare cu numărul 105.515 din 27 noiembrie 1947 a dus la trimiterea sa în penitenciarul din Galați. Pentru fostul prim-ministru al României și lider al opoziției democratice începea un drum al umilinței și al suferinței, gândit să-l reducă la tăcere definitiv.

Transferul la Sighet și începutul distrugerii fizice

În august 1951, Iuliu Maniu a fost transferat la Sighet, împreună cu Ion Mihalache și alți fruntași național-țărăniști. Penitenciarul se afla sub conducerea lui Vasile Ciolpan, un personaj sinistru, responsabil de aplicarea unui regim de detenție extrem de dur. Gardienii aveau ordine clare să mențină deținuții complet izolați unii de alții, pentru a preveni orice formă de comunicare sau solidaritate.

Hrana era insuficientă și de proastă calitate, temperaturile din celule coborau mult sub limita suportabilului, iar îngrijirile medicale erau aproape inexistente. Presiunile psihologice erau constante, iar lipsa informațiilor despre exterior amplifica sentimentul de abandon total. După șase ani de detenție, organismul lui Iuliu Maniu era epuizat. Trupul îi devenise o povară greu de dus, însă spiritul rămânea intact.

Suferința fizică și demnitatea neînvinsă

L-au torturat și l-au supus la dureri fizice și psihice timp îndelungat, însă nu au reușit să-i frângă spiritul. Starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat dramatic în ultimii ani petrecuți la Sighet. Slăbit, bolnav și aproape imobilizat, nu mai putea merge singur și nici nu se mai putea hrăni fără ajutor.

Autoritățile au permis aducerea lui Nicolae Carandino pentru a-l îngriji, însă gestul a venit mult prea târziu. Ajutorul oferit nu putea compensa anii de suferință și neglijență. Cu toate acestea, Maniu a rămas fidel principiilor sale. Integritatea și verticalitatea sa morală nu au putut fi zdrobite nici de foame, nici de frig, nici de singurătate.

Noaptea morții și tăcerea impusă

În noaptea de 5 februarie 1953, Iuliu Maniu s-a stins în celula cu numărul 9. Regimului îi era teamă chiar și de moartea sa, motiv pentru care totul s-a desfășurat în cel mai strict secret. Trupul neînsuflețit a fost ridicat rapid, fără ceremonii, fără martori și fără dreptul la o minimă demnitate umană.

Vasile Ciolpan a comunicat la București un mesaj sec și cinic: „În celula numărul 9 s-a stins lumina”. Această formulare rece ascundea, de fapt, dispariția unuia dintre cei mai mari oameni politici ai României. Moartea lui Maniu nu trebuia să devină un simbol, nu trebuia să provoace reacții și nici să alimenteze memoria colectivă.

Mărturia lui Nicolae Carandino

Nicolae Carandino, fost redactor-șef al ziarului „Dreptatea” și coleg de detenție cu Iuliu Maniu, a lăsat una dintre cele mai emoționante relatări despre noaptea morții acestuia. Dispariția lui Maniu a fost simțită de întreaga închisoare, ca un moment de o gravitate aparte.

„Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruța poposită în curtea închisorii, uruiala roților, nechezatul cailor, zgomotul ușor ferecat al șleaurilor. Apoi toate s-au liniștit. Maniu pleca spre groapa comună și spre gloria eternă”, avea să scrie Carandino în volumul său de memorii „Nopți albe și zile negre”.

Groapa comună și umilința de după moarte

După moarte, trupul lui Iuliu Maniu a fost aruncat în Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației, într-o groapă comună, fără cruce, fără nume și fără posibilitatea ca familia sau apropiații să îi aducă un ultim omagiu. Era modul prin care regimul comunist încerca să șteargă definitiv urmele existenței sale.

Actul de deces a fost întocmit abia la 20 iulie 1957, la aproape patru ani și jumătate după moarte. Pe documentul oficial, marele om de stat era trecut drept „fără ocupație”, o insultă finală adusă unei vieți dedicate serviciului public și interesului național.

Iuliu Maniu, artizan al României Mari

Cu mult înainte de a deveni deținut politic, Iuliu Maniu fusese unul dintre artizanii României Mari. La 23 mai 1919, în calitate de președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, îi primea la Oradea pe regele Ferdinand și pe regina Maria. Vizita regală confirma unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat și eliberarea teritoriilor amenințate de revoluția bolșevică a lui Béla Kun.

Maniu fusese avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj, lider al Partidului Național Român din Transilvania, membru al parlamentelor de la Budapesta și București și una dintre cele mai respectate figuri ale vieții politice românești. Toate aceste merite au fost transformate de comuniști în capete de acuzare.

Moștenirea unui om de neînvins

Comuniștii nu l-au iertat niciodată pe Iuliu Maniu, nici în timpul vieții și nici după moarte. Tocmai pentru că simboliza democrația, legalitatea și legătura cu Occidentul, el trebuia să dispară. Și totuși, chiar și în detenție, Maniu a refuzat să abdice de la principiile sale.

„Pe mine nu reușesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârile mele nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru țară și pentru neam, asta fac.” Aceste cuvinte sintetizează esența unui om care a ales demnitatea în locul compromisului. La decenii de la moartea sa, Iuliu Maniu rămâne un reper moral și istoric, simbol al curajului, al verticalității și al sacrificiului pentru adevăr.

Citește și: Cel mai cinstit politician din istoria României are propriul bulevard. Cum a refuzat Ion Mihalache să-l trădeze pe Iuliu Maniu