În istoria științei românești există nume care au strălucit intens, dar au fost trecute prea ușor în umbră. Printre ele se află și Ștefania Mărăcineanu, o savantă remarcabilă care, în perioada interbelică, a reușit să se impună într-un domeniu dominat aproape exclusiv de bărbați. Descoperirile sale în domeniul radioactivității au precedat cu aproape un deceniu momentul în care Premiul Nobel avea să fie acordat pentru radioactivitatea artificială altor cercetători.

Un destin marcat de voință și ambiție

În 1935, distincția supremă în fizică și chimie era oferită cuplului Irène Joliot-Curie și Frédéric Joliot-Curie pentru descoperirea radioactivității artificiale. Puțini știu însă că această direcție de cercetare fusese deschisă încă din anii ’20 de o româncă. Ștefania Mărăcineanu demonstrase experimental posibilitatea producerii artificiale a radioactivității, dar contribuția sa nu a fost recunoscută la nivelul meritat. Povestea ei este una despre pasiune pentru știință, ambiție, nedreptate și o luptă tăcută pentru recunoaștere. 

Ștefania Mărăcineanu s-a născut la 18 iunie 1882, la București. Despre copilăria ei se cunosc puține detalii, însă surse biografice indică faptul că nu a fost una lipsită de dificultăți. Se vorbește despre un climat familial tensionat și despre episoade de abuz din partea unuia dintre părinți. Într-o epocă în care educația fetelor era adesea limitată la convenții sociale, dorința ei de a învăța și de a-și depăși condiția a fost cu atât mai remarcabilă.

A urmat studii în domeniul științelor exacte și a devenit profesoară de fizică și chimie la Școala Centrală de Fete din București. Într-o societate conservatoare, prezența unei femei în domeniul științei era încă o excepție. Cu toate acestea, Ștefania Mărăcineanu s-a remarcat prin seriozitate, inteligență și o pasiune autentică pentru cercetare.

Momentul decisiv al carierei sale a venit în 1922, când a obținut o bursă de studiu la Paris. Performanțele sale academice excelente i-au deschis porțile unuia dintre cele mai prestigioase centre de cercetare din lume: laboratoarele conduse de Marie Curie. Acolo, românca a avut șansa de a lucra în contact direct cu elita cercetării științifice europene.

Cercetările de la Paris și descoperirea radioactivității artificiale

În capitala Franței, Ștefania Mărăcineanu și-a concentrat studiile asupra fenomenelor radioactive, domeniu aflat atunci într-o dezvoltare spectaculoasă. Cercetările sale s-au bazat pe elementele descoperite de Marie Curie – poloniul și radiul – însă abordarea româncei a adus o perspectivă nouă și originală.

În 1924, și-a susținut teza de doctorat în fizică, lucrare apreciată de însăși Marie Curie. În cadrul acestor cercetări, Ștefania Mărăcineanu a observat un fenomen care avea să devină esențial pentru istoria fizicii nucleare: intensitatea și timpul de înjumătățire al poloniului păreau influențate de metalul pe care acesta era depus. Ea a emis ipoteza că radiațiile alfa emise de poloniu determină transformarea unor atomi ai metalului suport în izotopi radioactivi.

Potrivit lucrării „A devotion to their science: Pioneer women of radioactivity”, semnată de Marlene Rayner Canham și Geoffrey Rayner Canham, Mărăcineanu a fost cea care a formulat ideea că radioactivitatea poate fi indusă artificial prin interacțiunea radiațiilor cu alte substanțe. Această concluzie reprezenta, în esență, fundamentul radioactivității artificiale.

Românca a rămas în Franța până în 1930, perioadă în care a continuat să desfășoare cercetări și să publice rezultate științifice importante. În mediile academice europene era privită ca un cercetător promițător, cu idei inovatoare și o rigoare experimentală remarcabilă.

Întoarcerea în România și întemeierea primului laborator de radioactivitate

Deși avea oportunități în străinătate, Ștefania Mărăcineanu a ales să revină în România. Dorul de casă și dorința de a contribui la dezvoltarea științei românești au cântărit mai mult decât prestigiul occidental. Întoarsă la București după 1930, ea a pus bazele primului laborator de radioactivitate din România.

În cadrul Universității din București, a colaborat cu profesorul Dimitrie Bungețianu și a inițiat cercetări sistematice în domeniul fizicii nucleare. Era un pas uriaș pentru mediul științific românesc, care începea astfel să se conecteze la marile direcții de cercetare ale epocii.

Activitatea ei nu s-a limitat însă la studiul radioactivității. În 1934, Ștefania Mărăcineanu a surprins din nou lumea științifică prin experimentele legate de producerea ploii artificiale. Cu sprijinul guvernului francez, ea a realizat teste prin care a încercat să influențeze formarea precipitațiilor prin intervenții asupra factorilor atmosferici.

Conceptul de ploaie artificială era revoluționar pentru acea vreme. Ideea că omul poate interveni asupra proceselor naturale pentru a provoca precipitații avea implicații majore pentru agricultură și economie. Deși experimentele ei au fost considerate promițătoare, recunoașterea oficială a meritelor nu a venit pe măsura importanței descoperirii.

Anul 1935 și controversa Premiului Nobel

În 1935, lumea științifică era zguduită de anunțul acordării Premiului Nobel pentru Chimie lui Irène și Frédéric Joliot-Curie, pentru descoperirea radioactivității artificiale. Pentru Ștefania Mărăcineanu, momentul a fost unul profund dureros.

Descoperirile pentru care cuplul francez era premiat fuseseră demonstrate experimental de româncă cu aproape zece ani înainte. În corespondența sa, Mărăcineanu și-a exprimat dezamăgirea față de faptul că o parte considerabilă din munca ei, în special cea legată de radioactivitatea artificială, ar fi fost utilizată fără a fi menționată corespunzător.

În 1936, ea i-a scris fizicienei Lise Meitner, exprimându-și amărăciunea că Irène Joliot-Curie folosise rezultatele cercetărilor sale fără a face referire la ele. Chiar dacă Irène ar fi recunoscut că fenomenul era cunoscut de aproximativ un deceniu, acest fapt nu a dus la o reparație oficială.

Ștefania Mărăcineanu nu a revendicat cu insistență Premiul Nobel. Nu a inițiat campanii publice și nu a declanșat scandaluri. Dorința ei era mai modestă, dar esențială pentru un cercetător: să fie citată, să i se recunoască prioritatea științifică, să existe o referință clară la contribuția sa. Această recunoaștere nu a venit niciodată în mod oficial.

O viață discretă și un sfârșit învăluit în mister

Deși activitatea ei științifică este documentată, viața personală a Ștefaniei Mărăcineanu rămâne în mare parte necunoscută. Nu există multe informații despre relațiile sale, despre eventuale legături de familie sau despre cercul său intim. Pare să fi fost un spirit dedicat aproape exclusiv cercetării.

În 1944, în plin context al celui de-Al Doilea Război Mondial, Ștefania Mărăcineanu s-a stins din viață. Cauza decesului nu este pe deplin clarificată nici astăzi. Unii istorici au sugerat că expunerea îndelungată la radiații ar fi putut contribui la deteriorarea sănătății sale, însă nu există dovezi medicale definitive.

Moartea ei a trecut aproape neobservată într-o perioadă marcată de conflicte și schimbări politice majore. Numele său nu a beneficiat de recunoașterea internațională pe care ar fi meritat-o, iar contribuția la dezvoltarea radioactivității artificiale a fost umbrită de gloria altora.

Moștenirea unei savante nedreptățite

Astăzi, privind retrospectiv, este greu să nu vedem în povestea Ștefaniei Mărăcineanu un exemplu de talent și perseverență confruntate cu nedreptatea istorică. A fost o femeie care a deschis drumuri într-un domeniu nou și periculos, care a intuit mecanismele radioactivității artificiale și care a îndrăznit să viseze la controlul fenomenelor naturale, precum ploaia.

Contribuțiile ei la fizica nucleară și la meteorologia experimentală rămân repere importante pentru istoria științei românești. Chiar dacă Premiul Nobel nu i-a fost acordat, rolul său în fundamentarea conceptului de radioactivitate artificială este astăzi tot mai des recunoscut în lucrări de specialitate.

Povestea ei este și o lecție despre fragilitatea memoriei colective. În lipsa unei susțineri instituționale puternice, realizările pot fi uitate sau atribuite altora. Ștefania Mărăcineanu rămâne însă un simbol al curajului intelectual și al demnității în fața nedreptății.

A inventat ploaia artificială și a pus bazele radioactivității artificiale cu ani înainte ca lumea să o aclame pe altcineva pentru aceleași idei. Chiar dacă istoria oficială nu i-a oferit locul cuvenit la momentul potrivit, astăzi avem datoria morală de a-i reda numele în galeria marilor savanți ai secolului XX.

Citeste si: Maria Cuțarida Crătunescu, prima femeie medic din România, pionieră în asistență socială, a înființat prima creșă din București