Istoria teatrului românesc din secolul al XIX-lea este plină de nume sonore, dar și de destine nedrepte, acoperite de uitare. Printre aceste figuri esențiale, astăzi aproape necunoscute publicului larg, se numără și Frosa Sarandy, una dintre cele mai talentate și apreciate actrițe ale epocii sale. Elevă și parteneră de scenă a lui Matei Millo, colaboratoare a unor mari personalități teatrale și admirată de Mihai Eminescu, Frosa Sarandy a avut o carieră impresionantă, urmată însă de un final marcat de sărăcie și singurătate.

Debutul unei cariere remarcabile în teatrul românesc

Născută la 15 aprilie 1840, Frosa Sarandy aparține acelei generații de artiști care au contribuit decisiv la formarea teatrului românesc modern. Într-o perioadă în care scena națională era încă în plin proces de definire, Sarandy s-a format sub îndrumarea lui Matei Millo, unul dintre fondatorii artei dramatice românești. Relația dintre cei doi nu a fost doar una de profesor și elev, ci și de colaboratori pe scenă, ceea ce i-a oferit actriței un avantaj artistic major.

Încă de la primele apariții, Frosa Sarandy s-a remarcat prin naturalețe, expresivitate și o prezență scenică ce cucerea publicul. Talentul său a fost rapid recunoscut, iar rolurile interpretate au devenit din ce în ce mai diverse și mai solicitante. Timp de peste 25 de ani, ea a jucat constant, dovedind o rezistență profesională și o pasiune rar întâlnite.

Alături de marile nume ale scenei românești

Cariera Frosei Sarandy s-a desfășurat într-un context artistic de excepție. Ea a urcat pe scenă alături de nume importante ale teatrului românesc, precum Mihail Pascaly, Dimitriade, Ion Luca Caragiale, Velescu sau Frosa Popescu. Această proximitate cu elitele teatrale ale vremii nu a făcut decât să-i consolideze statutul și să-i rafineze stilul interpretativ.

Repertoriul său a fost extrem de variat, dar actrița a știut să-și aleagă cu inteligență rolurile. A interpretat personaje care i-au pus în valoare calitățile comice, naturalețea jocului și capacitatea de a crea personaje vii, recognoscibile. Multe dintre reprezentațiile sale erau considerate la nivelul celor occidentale, iar talentul ei ar fi putut onora fără rezerve orice mare scenă europeană.

Aprecierea lui Mihai Eminescu și ecoul criticii vremii

Una dintre cele mai importante dovezi ale valorii Frosei Sarandy vine din partea lui Mihai Eminescu. Într-o cronică publicată în 1876, poetul național a analizat cu finețe jocul actriței, remarcând autenticitatea și lipsa manierismelor artificiale. Eminescu sublinia faptul că Sarandy nu preluase defectele de pronunție ale teatrului bucureștean și că își construia personajele pornind de la adevăr.

Deși poetul observa uneori o intensitate prea mare în colorarea rolurilor, considera acest aspect un defect minor în comparație cu meritul major al actriței: formarea într-o „școală a adevărului”. În contextul epocii, o astfel de apreciere venită din partea lui Eminescu reprezenta o confirmare de maxim prestigiu.

La rândul său, scriitorul Victor Bilciurescu a descris-o pe Frosa Sarandy ca pe o prezență extrem de simpatică și atrăgătoare, mai ales în comedie. El amintea că apariția ei pe scenă destindea imediat sala și că aplauzele erau greu de stăpânit. Un exemplu memorabil a fost interpretarea rolului principal din comedia Une mission délicate, montată la Paris și tradusă în românește sub titlul O slujbă grea, unde Sarandy a stârnit hohote de râs printr-un personaj arhicomic.

Înțelepciunea de a-și cunoaște vocația și limitele

Un aspect rar și extrem de valoros în cariera Frosei Sarandy a fost discernământul său artistic. Spre deosebire de mulți artiști ai epocii, ea a avut luciditatea de a-și recunoaște vocația și limitele. Încă de la început, a înțeles că adevărata ei chemare era comedia și a refuzat să accepte roluri dramatice, chiar dacă acestea ar fi putut aduce un plus de prestigiu.

Această alegere nu a fost una a comodității, ci a onestității față de sine și față de public. Prin concentrarea asupra genului comic, Frosa Sarandy a reușit să atingă excelența și să creeze personaje memorabile, fără a forța registre care nu i se potriveau. Într-o lume artistică adesea dominată de vanitate, această atitudine demonstrează o maturitate profesională rară.

Retragerea de pe scenă și începutul uitării

După o carieră de peste un sfert de secol, Frosa Sarandy a părăsit scena Teatrului Național în luna mai a anului 1897. Retragerea sa s-a făcut în baza Legii din 1894 privind pensionarea artiștilor societari, beneficiind de o indemnizație modestă. Deși fusese o figură centrală a teatrului românesc, sprijinul oferit de stat a fost insuficient pentru a-i asigura un trai decent.

În februarie 1891, actrița fusese decorată cu medalia Bene Merenti de către Regele Carol I, o recunoaștere oficială a meritelor sale. Cu toate acestea, onorurile nu au fost urmate de siguranță materială, iar anii care au urmat retragerii au fost marcați de sărăcie și izolare.

Un final tragic, între singurătate și nedreptate

La doar cinci ani după retragere, Frosa Sarandy trăia într-un cartier de periferie, în condiții extrem de grele. Mărturiile sale din acea perioadă sunt cutremurătoare. Actrița vorbea despre zvonurile conform cărora ar fi fost „nebună”, despre vecinii care o evitau și despre sentimentul profund de abandon. Deși avea o pensie de aproximativ 190 de lei și mici economii, singurătatea și lipsa de sprijin moral au apăsat mai greu decât lipsurile materiale.

Cuvintele ei, pline de durere și luciditate, dezvăluie drama unei femei care a oferit totul scenei și care, la final, s-a simțit părăsită de societate. Este una dintre cele mai grăitoare mărturii despre ingratitudinea epocii față de artiștii săi.

Moștenirea unei mari actrițe uitate

Frosa Sarandy s-a stins din viață în luna iunie a anului 1904, la vârsta de 64 de ani. A fost înmormântată în cimitirul din apropierea Mănăstirii Samurcășești, din Ciorogârla, departe de luminile scenei pe care le slujise o viață întreagă. Astăzi, numele ei este rar amintit, deși contribuția sa la teatrul românesc este incontestabilă.

Povestea Frosei Sarandy nu este doar biografia unei actrițe talentate, ci și o lecție despre fragilitatea gloriei și despre datoria memoriei culturale. Ea rămâne un simbol al devotamentului artistic și al sacrificiului, o figură care merită redescoperită și repusă la locul cuvenit în istoria teatrului românesc.

Citește și: Cine a fost marele actor Matei Millo și de ce are o stradă cu numele său în centrul Bucureștiului