Anton Pann este astăzi unul dintre numele emblematice ale culturii române, cunoscut pentru diversitatea activităților sale: a fost compozitor, folclorist, poet, tipograf, profesor și creator de literatură populară. Deși viața sa a fost strâns legată de Râmnicu Vâlcea, unde a fost dascăl de muzică și cântăreț bisericesc, originile sale se află dincolo de granițele actuale ale României. 

De la Silven, în Imperiul Otoman, la inimile românilor

Puțini știu că Anton Pann s-a născut în 1796, la Silven, un târg prosper din estul Bulgariei aflate atunci sub dominație otomană, într-o familie mixtă: tatăl său, Pantoleon (sau Pandoleon) Petroveanu, era de origine aromână, iar mama, Thomaida, era grecoaică.

Familia a fost una modestă, dar educată. Tânărul Anton, mezinul familiei, a fost îndrumat către carte și muzică, părinții angajând un dascăl special pentru el. Totuși, lipsa documentelor certe despre primii douăzeci de ani din viața sa face ca această perioadă să fie acoperită de legende și interpretări.

În timpul războiului ruso-turc, Anton își pierde tatăl și se refugiază cu mama și frații săi la Chișinău. Cei doi frați mai mari se înrolează în armata otomană și pier în asediul Brăilei. 

Rămas singur cu mama sa, Anton își găsește un loc ca psalt la biserica din Chișinău, fiind remarcat pentru vocea sa caldă și clară. Aici învață limba rusă și începe să se apropie tot mai mult de cultura și spiritualitatea ortodoxă.

Drumul spre București și formarea muzicală

În 1812, din cauza războiului, tânărul Pann se mută împreună cu mama sa la București. Capitala îl fascinează prin agitația și diversitatea ei culturală. Se angajează ca psalt la Biserica Olari și la Biserica „Cu Sfinți” de pe Calea Moșilor. 

În 1816 intră la școala lui Dionisie Fotino, un renumit cunoscător al muzicii orientale, iar apoi devine elevul lui Petru Efesiul, specialist în transcrierea muzicii psaltice.

Această perioadă este esențială pentru formarea sa ca muzician. Pann asimilează influențele bizantine, fanariote și balcanice, dar și elemente din cultura occidentală, reușind mai târziu să le îmbine într-un stil unic. 

Angajarea sa la tipografia de muzică bisericească îi deschide calea spre o carieră de editor și traducător. Mitropolitul Dionisie Lupu îi încredințează traducerea cântărilor de cult în limba română, ceea ce îi aduce o reputație solidă în rândul clerului. Din păcate, primul său Axion tipărit în 1820 nu s-a păstrat.

Profesor la Râmnicu Vâlcea și compozitor inspirat

După o perioadă petrecută la Brașov, unde se refugiază în timpul răscoalei lui Tudor Vladimirescu, Anton Pann se căsătorește cu Zamfira Agurezean și începe să compună lucrări muzicale, printre care „Ifosul vechi național”. 

În 1826 este numit profesor de muzică la Episcopia Râmnicului și cântăreț la Biserica „Buna Vestire”. Râmnicu Vâlcea va deveni un loc definitoriu pentru activitatea sa. Aici creează, predă și inspiră tineri muzicieni. Totuși, viața sa personală este marcată de episoade tumultuoase. 

O aventură cu nepoata stareței de la Mănăstirea Dintr-un Lemn îl determină să se întoarcă pentru o perioadă la Brașov, de unde revine apoi la București, orașul în care avea să-și afirme definitiv identitatea artistică.

În 1830 este numit profesor la școlile naționale de muzică din București. Tot atunci adoptă numele sub care avea să rămână cunoscut: Anton Pann. De acum înainte, viața sa devine un amestec de muncă neobosită, creație și pasiune pentru cuvânt și sunet.

Scriitor, traducător și tipograf vizionar

Pe lângă activitatea muzicală, Anton Pann se dedică scrisului și tiparului. Traduce cântări bisericești, psalmi și texte religioase, învață limba franceză și publică volume de poezie și fabule. Se reîntoarce la Vâlcea în 1836, însă o ceartă cu iubita îl determină să plece din nou. Într-un incendiu izbucnit la tipografie își pierde o parte dintre manuscrise, dar nu se lasă descurajat.

În București se recăsătorește cu o tânără orfană, Ecaterina, de numai 18 ani, și reia activitatea editorială. Traduce și publică texte religioase în opt limbi, tipărește „Sfânta Evanghelie de la Sibiu”, „Fabule și istorioare” și „Povestea vorbii”, una dintre cele mai cunoscute opere ale sale. 

Creează „Gramatica melodică” și o antologie de „Poezii populare”, fiind considerat primul autor român care a publicat cântece populare însoțite de melodiile lor.

Ca profesor la Seminarul Mitropoliei și protopsalt la Biserica Domnească de la Curtea Veche, Pann transmite generațiilor tinere pasiunea pentru muzică și limbă. Tipografia sa devine un adevărat centru cultural, locul unde se imprimă pentru prima dată cântece, texte religioase și literatură populară.

Creatorul melodiei imnului „Deșteaptă-te, române!”

Unul dintre cele mai importante momente din viața lui Anton Pann se leagă de anul 1848. În plin avânt revoluționar, la Râmnicu Vâlcea, este intonat pentru prima dată cântecul „Deșteaptă-te, române!”, care va deveni peste ani imnul național al României. 

Melodia este compusă de Anton Pann, iar versurile îi aparțin poetului Andrei Mureșanu. Se spune că însuși Pann a dirijat corul care a cântat pentru prima dată această melodie în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea.

Cântecul, încărcat de emoție și patriotism, a devenit rapid un simbol al trezirii conștiinței naționale. Prin acest gest, Anton Pann și-a asigurat locul în istoria României, nu doar ca folclorist și muzician, ci și ca spirit vizionar, capabil să transforme muzica într-un instrument de unitate și speranță.

Un moștenitor al culturii populare românești

Pe lângă imnul național, Anton Pann a lăsat o moștenire vastă: culegeri de cântece de lume, poezii, snoave, proverbe și fabule. Era un adevărat colecționar de folclor, atras de expresivitatea limbii vorbite și de umorul popular. 

De altfel, Mihai Eminescu l-a numit „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”, o descriere care i se potrivește perfect. A fost primul care a tipărit cântecele împreună cu melodiile lor, realizând o veritabilă antologie a muzicii urbane românești din secolul al XIX-lea. 

Prin lucrările sale, Anton Pann a reușit să lege tradiția orientală de cea europeană, să armonizeze influențele bizantine cu sensibilitatea românească și să ofere culturii noastre o sinteză rafinată între Orient și Occident.

Ultimii ani și moștenirea spirituală

Sfârșitul vieții sale a venit pe neașteptate, la 2 noiembrie 1854. Anton Pann a fost înmormântat în curtea Bisericii Lucaci din București, loc care i-a devenit odihna de veci. După moartea sa, tipografia a fost mutată la Râmnicu Vâlcea, unde activitatea editorială a continuat, păstrându-i spiritul viu.

În semn de recunoștință, vâlcenii au transformat casa în care a locuit în „Casa memorială Anton Pann”, aflată nu departe de locul unde a fost intonat pentru prima dată imnul național. În București, o stradă îi poartă numele, amintind tuturor trecătorilor că Anton Pann nu a fost doar un muzician sau poet, ci o punte între generații și culturi.

Anton Pann a fost un spirit complex, un vizionar care a înțeles importanța educației, a muzicii și a tradiției populare. A traversat vremuri grele, războaie și exiluri, dar a reușit să-și transforme experiențele într-o operă de o valoare neprețuită. 

Prin cântecele, fabulele și povestirile sale, dar mai ales prin compoziția melodiei imnului național, a rămas un simbol al inteligenței, umorului și sensibilității românești.

Astăzi, numele său dăinuie nu doar pe o stradă din București, ci în însăși identitatea culturală a poporului român, ca un ecou al acelui îndemn etern: „Deșteaptă-te, române!”.

Citește și: Povestea primului imn de stat al României. A fost ales în cadrul unui concurs care oferea un premiu de 100 de galbeni