În subsolul Băii Centrale din București nu locuia Vasile Gociu, însă aici funcționa, în 1924, laboratorul său cinematografic. Printre conductele cu apă fierbinte ale stabilimentului, operatorul și regizorul developa pelicule, copia jurnale de actualități și pregătea titlurile în limba română pentru filmele străine proiectate în cinematografele Capitalei.

Baia Centrală se afla pe strada Biserica Enei, în apropierea actualei Piețe a Universității și vizavi de clădirea istorică a Școlii de Arhitectură. A dispărut după cutremurul din 4 martie 1977, odată cu alte imobile care alcătuiseră vechea stradă. Astăzi, dacă treci prin zonă, nu mai găsești nici clădirea băii, nici atmosfera străzii surprinse în fotografiile interbelice.

Istoria imobilului nu este însă complet lipsită de neclarități. Sursele consultate confirmă existența Băii Centrale, activitatea desfășurată aici și demolarea sa, dar oferă informații diferite despre transformările arhitecturale prin care a trecut clădirea.

O baie publică ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea

Baia Centrală apare în documentele și publicațiile de epocă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Enciclopedia de arhitectură MetaCult include Baia Centrală de pe strada Enei între proiectele realizate în 1895 de arhitectul Filip Xenopol. Stabilimentul a fost conceput într-o perioadă în care accesul la o baie proprie și la apă caldă nu era ceva obișnuit în locuințele bucureștenilor.

Băile publice îndeplineau atunci o funcție esențială pentru igiena orașului. Erau folosite de locuitorii care nu aveau instalații sanitare acasă, de muncitori, dar și de călătorii ajunși în Capitală. O publicație a Muzeului Municipiului București enumeră Baia Centrală, aflată pe strada Enei nr. 11, printre principalele băi bucureștene și amintește dezvoltarea acestor stabilimente după Primul Război Mondial.

Adresa apare diferit de la o perioadă la alta. Potrivit documentării realizate de Bucureștiul uitat, imobilul a figurat succesiv la numerele 11, 11 bis, 10 și, mai târziu, 8. Aceste diferențe nu indică mutarea băii, ci schimbările de numerotare produse în timp pe strada Biserica Enei.

O clădire în care funcționau și alte afaceri

Baia Centrală nu era folosită exclusiv pentru servicii de igienă și hidroterapie. Clădirea avea mai multe niveluri, iar spațiile sale au găzduit de-a lungul timpului magazine și mici afaceri. Presa interbelică oferă indicii clare în acest sens. Într-un număr al ziarului „Universul” din 1922 apare, de exemplu, un anunț pentru un salon de croitorie aflat pe strada Biserica Enei nr. 11, chiar în imobilul Băii Centrale.

Poziția sa contribuia la vizibilitatea stabilimentului. Se afla aproape de Universitate, într-o zonă traversată zilnic de studenți, funcționari, comercianți și călători. Era una dintre cele mai cunoscute și frecventate băi publice ale Bucureștiului, care și-a continuat activitatea inclusiv în perioada comunistă.

O fotografie realizată în 1965 confirmă că Baia Centrală exista și funcționa la mai bine de șapte decenii de la deschiderea sa. Clădirea păstra un profil urban distinct, fiind ușor de recunoscut în imaginile străzii Biserica Enei. În spatele fațadei se desfășurase însă și o activitate fără legătură directă cu băile publice: producția cinematografică.

Baia Centrală, pe vremea comuniștilor, în 1965 (Sursa: Bucureștiul uitat)

Laboratorul în care Vasile Gociu developa filme

În 1924, subsolul Băii Centrale găzduia laboratorul cinematografic al lui Vasile Gociu. Informația este consemnată de proiectul Istoria Filmului Românesc, realizat de Asociația Kinofest. Operatorul lucra „printre țevile de apă caldă, într-o căldură infernală”, condiții generate chiar de instalațiile stabilimentului.

Aici, Gociu developa și copia jurnalele de actualități și documentarele la care lucra. O parte importantă a activității sale era reprezentată de realizarea titlurilor în limba română pentru producțiile străine. În epoca filmului mut, aceste cartoane filmate introduceau dialogurile, explicau acțiunea sau ofereau informațiile necesare pentru ca publicul să urmărească povestea.

Vasile Gociu s-a născut în 1897 și a murit în 1950. A lucrat ca operator de imagine și regizor într-o perioadă în care industria cinematografică românească dispunea de puține resurse tehnice. A colaborat cu Jean Mihail la filme precum „Păcat”, realizat în 1924, și „Manasse”, din 1925. Proiectul cultural Image and Sound îl prezintă drept un cineast bine cunoscut în epocă și amintește documentarul „Cules de vie la Mărășești”, realizat în 1928.

Laboratorul de la Baia Centrală arată cât de improvizată putea fi producția de film în Bucureștiul anilor 1920. Nu exista o infrastructură comparabilă cu cea a studiourilor apărute ulterior. Peliculele erau prelucrate în spații adaptate, iar realizatorii îndeplineau adesea mai multe roluri: filmau, developau, montau și pregăteau copiile destinate cinematografelor.

O cronologie arhitecturală care nu este pe deplin lămurită

Prima clădire a Băii Centrale este atribuită arhitectului Filip Xenopol și datată în 1895. O altă fișă din Enciclopedia MetaCult menționează însă, în lista proiectelor lui Paul Smărăndescu, „Imobilul Wappner Baia Centrală”, de pe strada Enei nr. 11 bis, cu anul 1921.

Sursele online consultate nu precizează dacă proiectul din 1921 a însemnat construirea unui imobil nou, extinderea clădirii existente sau o refacere amplă. Din acest motiv, cele două mențiuni nu trebuie unite într-o cronologie presupusă. Ele confirmă însă că ansamblul Băii Centrale a trecut prin intervenții arhitecturale și că a fost asociat, în momente diferite, cu doi arhitecți importanți.

Se pare că vechea clădire a fost demolată, iar în 1937 a fost ridicat un imobil modern, informație atribuită unui articol publicat de ziarul „Adevărul” la 20 octombrie 1937. Numărul de ziar este identificabil în arhiva digitală, dar articolul original nu poate fi consultat integral fără acces la colecție. În lipsa verificării directe, reconstrucția integrală din 1937 rămâne o informație care trebuie citată cu această rezervă.

Cutremurul din 1977 și dispariția Băii Centrale

Baia Centrală a supraviețuit celui de-Al Doilea Război Mondial și primelor decenii ale regimului comunist. Cutremurul din 4 martie 1977 a afectat însă grav zona Universității. Potrivit surselor dedicate istoriei Bucureștiului, imobilul băii a suferit avarii și a fost demolat în perioada intervențiilor care au urmat seismului.

Bucureștii vechi și noi consemnează că vechile clădiri de pe strada Biserica Enei, inclusiv Baia Centrală, au fost înlăturate pentru realizarea noului front construit. Dispariția băii s-a suprapus peste transformarea radicală a zonei din jurul blocului Dunărea, grav afectat de cutremur.

Din Baia Centrală au rămas fotografiile, reclamele și mențiunile risipite prin ghiduri, ziare și istorii ale cinematografiei. Ele recompun povestea unei clădiri cu mai multe vieți: baie publică, spațiu comercial și, pentru o perioadă, laboratorul improvizat în care Vasile Gociu lucra la filmele începuturilor cinematografiei românești.