Pe Calea Victoriei, una dintre cele mai importante artere istorice ale Bucureștiului, Casa Monteoru se ascunde astăzi în spatele unei grădini cu arbori maturi, departe de agitația străzii. La adresa Calea Victoriei nr. 115 se află însă una dintre reședințele care pot spune cel mai bine povestea transformării Capitalei în oraș modern, cosmopolit și prosper la sfârșitul secolului al XIX-lea. Clădirea este legată de numele lui Grigore Constantinescu-Monteoru, mare proprietar de pământ și industriaș asociat cu dezvoltarea exploatărilor petroliere din zona Buzăului, dar și de arhitecții Ion Mincu și Nicolae Cuțarida, care i-au conferit aspectul spectaculos pe care îl cunoaștem astăzi. Povestea imobilului nu se oprește însă la perioada de glorie a Belle Époque. După ce a fost una dintre reședințele private reprezentative ale elitei bucureștene, casa a trecut printr-o perioadă complicată în anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial. A ajuns mai întâi în legătură cu ARLUS, organizație pro-sovietică, iar din 1952 a devenit sediul Uniunii Scriitorilor din România. Timp de decenii, saloanele sale au fost asociate vieții literare românești, înainte ca imobilul să intre într-un lung proces de restituire și să revină moștenitorilor.

De la Alecu Niculescu la Grigore Monteoru

Istoria Casei Monteoru începe înainte ca numele magnatului să fie legat de această proprietate. Clădirea a fost ridicată în jurul anilor 1873–1874 pentru Alecu Niculescu, într-o perioadă în care Calea Victoriei devenea tot mai importantă pentru aristocrația și marea burghezie a Capitalei. Casa avea să își schimbe radical înfățișarea și statutul după ce a fost cumpărată, în 1883, de Grigore Constantinescu-Monteoru.

Monteoru era una dintre figurile reprezentative ale burgheziei în ascensiune din România celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Originar dintr-o familie de origine greacă, el a devenit un important proprietar de terenuri în zona Buzăului și s-a implicat în exploatarea resurselor petroliere. Numele său a rămas legat și de stațiunea Sărata-Monteoru, pe care a contribuit decisiv la dezvoltarea ei. A fost, de asemenea, deputat și senator și a făcut parte din lumea politică și economică a epocii.

Odată intrat în posesia casei de pe Calea Victoriei, Monteoru a dorit o reședință pe măsura poziției sale sociale și a averii acumulate. În 1887 au început lucrările de transformare a clădirii, iar proiectul este legat de arhitecții Ion Mincu și Nicolae Cuțarida. Documentele prezentate de Ordinul Arhitecților din România și de Camera Arhitecților indică intervenții importante asupra clădirii, inclusiv modificarea golurilor de uși și ferestre, refacerea pardoselilor, tapetelor, sobelor și scării principale. Ion Mincu și-a lăsat chiar semnătura pe un cartuș al ușii masive de la intrare, alături de anul 1889, care marchează finalizarea lucrărilor.

Prin urmare, Casa Monteoru nu este o construcție ridicată integral de Ion Mincu, așa cum se afirmă uneori, ci o clădire mai veche transformată radical în anii 1887–1889. Această precizare este importantă pentru înțelegerea istoriei sale arhitecturale.

Un interior inspirat de luxul francez

Dacă exteriorul casei atrage atenția prin proporții și prin amplasarea privilegiată pe Calea Victoriei, interiorul a fost conceput pentru a impresiona. Nicolae Cuțarida este asociat în special cu amenajarea interioarelor în spiritul eclectic francez, unul dintre stilurile preferate de elitele românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Casa reflectă astfel gustul unei societăți care privea către Paris și Viena și care își construia propriul model de lux urban.

Saloanele au primit o decorație bogată, în care materialele și ornamentele aveau rolul de a crea o atmosferă somptuoasă. Pereții erau acoperiți cu mătase franțuzească, plafoanele erau decorate cu stucaturi pictate, iar lambriurile din lemn prețios completau ansamblul. Mobilierul era comandat de la Paris, în timp ce alte elemente ale amenajării proveneau din marile centre europene.

Un loc aparte îl ocupa scara monumentală din lemn sculptat. Aceasta făcea legătura între spațiile reprezentative ale casei și contribuia la impresia de fast pe care proprietarii doreau să o transmită oaspeților. Oglinzile de cristal, candelabrele, sobele din faianță de Meissen și plafoanele ornamentate completau decorul. Casa devenea astfel mai mult decât o locuință: era o declarație vizuală despre statut, avere și apartenență la lumea modernă a Europei occidentale.

De altfel, tocmai această combinație de arhitectură, arte decorative și obiecte importate face ca imobilul să fie considerat una dintre cele mai reprezentative reședințe bucureștene pentru gustul Belle Époque. Chiar dacă interiorul nu este astăzi un spațiu muzeal deschis permanent publicului larg, elementele păstrate permit reconstituirea atmosferei în care trăia o parte a elitei Capitalei de acum mai bine de un secol.

Grădina cu statui și povești pierdute

Un element important al ansamblului îl reprezintă grădina din fața casei. Vegetația matură ascunde parțial clădirea de traficul de pe Calea Victoriei și îi conferă o atmosferă aparte, aproape ruptă de agitația uneia dintre cele mai circulate artere istorice ale orașului.

Grigore Monteoru a amplasat aici trei statui cu siluete feminine, aduse din Grecia. În 1898, ansamblul sculptural a fost completat cu alte două lucrări comandate unor importanți sculptori români ai epocii, Ion Georgescu și Ion Valbudea. Cele două reprezentări aveau ca temă agricultura și industria românească și exprimau, într-o manieră alegorică, domeniile asociate dezvoltării economice a țării.

Destinul lor a fost însă diferit de cel al statuilor grecești. Cele două sculpturi realizate în 1898 au dispărut în timpul Primului Război Mondial, în 1917. Astfel, grădina de astăzi păstrează doar o parte din programul decorativ imaginat pentru reședința lui Monteoru.

Casa a cunoscut și alte episoade înainte de instaurarea regimului comunist. După Primul Război Mondial, imobilul a găzduit pentru o perioadă Legația Poloniei, în 1923, după care a revenit în posesia familiei. Elena Lascăr Catargi, fiica lui Grigore Monteoru, a rămas una dintre persoanele centrale în istoria proprietății în perioada interbelică.

De la ARLUS la sediul Uniunii Scriitorilor

Schimbarea radicală a destinului Casei Monteoru a venit după 1945, odată cu transformările politice care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial. Elena Lascăr Catargi a cedat imobilul în contextul presiunilor politice și al noii influențe sovietice. Casa a ajuns să fie folosită de ARLUS, Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică.

În 1952, imobilul a devenit sediul Uniunii Scriitorilor din România. De atunci, istoria casei s-a împletit timp de mai multe decenii cu istoria literaturii române. Saloanele în care, cu câteva decenii înainte, fuseseră primiți invitați ai familiei Monteoru au devenit spații pentru întâlniri ale scriitorilor, ceremonii, dineuri și evenimente culturale.

Fotograful Ion Cucu, cunoscut pentru numeroasele sale portrete ale scriitorilor români, a surprins în imagini și viața literară care s-a desfășurat în aceste încăperi. Casa a devenit astfel nu doar un monument al Bucureștiului aristocratic, ci și un reper al lumii literare românești din perioada comunistă și de după 1989.

Printre personalitățile care au trecut pragul instituției s-au numărat scriitori importanți ai literaturii române din secolul al XX-lea, iar pentru generații întregi de oameni de cultură adresa Calea Victoriei nr. 115 a fost asociată cu Uniunea Scriitorilor.

Retrocedarea și noua etapă a Casei Monteoru

După 1989, problema proprietății asupra imobilului a devenit subiectul unui îndelungat proces de restituire. Moștenitorii familiei au contestat situația juridică a proprietății, iar procedurile au continuat mai mulți ani. În 2006, moștenitorii obținuseră deja anularea actului prin care imobilul fusese donat statului român, iar în 2009 a fost deschisă acțiunea de retrocedare menționată în presa vremii.

Procesul s-a încheiat în favoarea moștenitorilor, iar în 2013 Curtea de Apel București a dat o decizie definitivă privind restituirea imobilului. Sursele istorice indică astfel anul 2013 drept momentul în care Casa Monteoru a ieșit din circuitul instituțional al Uniunii Scriitorilor.

În prezent, Casa Monteoru rămâne un reper arhitectural important al Căii Victoriei. Destinul ei concentrează, într-un singur imobil, mai multe etape esențiale din istoria Bucureștiului: afirmarea marii burghezii și a industriei petroliere, fascinația pentru cultura franceză, transformările sociale ale României interbelice, schimbarea radicală produsă de regimul comunist și complicatul proces de recuperare a proprietăților după 1989.

Casa Monteoru este, în fond, o clădire în care se întâlnesc două istorii aparent foarte diferite. Pe de o parte se află lumea luxoasă a lui Grigore Constantinescu-Monteoru, cu saloane decorate în stil eclectic francez, oglinzi de cristal, mătase franțuzească, mobilier european și statui în grădină. Pe de altă parte se află istoria culturală a României comuniste și postcomuniste, când aceleași încăperi au devenit sediul uneia dintre cele mai importante organizații ale scriitorilor români.

Tocmai această succesiune de destine face din Casa Monteoru una dintre clădirile emblematice ale Bucureștiului. Nu este doar o casă spectaculoasă de pe Calea Victoriei, ci un martor al felului în care s-a schimbat orașul și societatea românească în aproximativ un secol și jumătate. De la reședința unui magnat al petrolului la sediul Uniunii Scriitorilor și apoi la proprietatea moștenitorilor, Casa Monteoru a traversat epoci, regimuri și generații, păstrând încă în arhitectura sa urmele unei lumi dispărute.

Citește și: Case celebre din București: Casa Assan, palatul din inima Capitalei în care a locuit primul român care a făcut înconjurul lumii