Bucureștiul de azi pare construit din asfalt grăbit, betoane cu nervi și cafenele care apar peste noapte cu o siglă minimalistă și prețuri de oraș european. Dar Bucureștiul vechi, cel descris de Constantin C. Giurescu în Istoria Bucureștiului, respira cu totul altfel. Înainte ca orașul să devină capitala tramvaielor blocate, a bulevardelor mari și a cartierelor ridicate pe repede-înainte, el a fost înconjurat de podgorii. Multe podgorii. Atât de multe, încât Giurescu vorbește despre o adevărată cunună verde în jurul orașului, cu plantații care intrau adânc în mahalale și ajungeau până aproape de Curtea Domnească. Precum Viena, de pildă, care – știai sau nu – produce în zilele noastre vin din propriile podgorii.

Bucureștiul era un oraș agricol, boieresc, monahal, petrecăreț și foarte atent la fiecare damigeană de vin.

Orașul cu viile la poartă și în mijlocul mahalalei

Constantin C. Giurescu arată limpede faptul că, pe vremuri, vechiul București era înconjurat de podgorii. Ele urcau pe marginile povârnite ale câmpiei spre lunca Dâmboviței, se întindeau pe câmpia propriu-zisă și coborau spre malurile mai domoale ale Colentinei. Bucureștiul avea, așadar, o geografie a viței-de-vie, iar dealurile orașului purtau această memorie economică și socială cu o seriozitate pe care astăzi o mai simți doar în nume de străzi. 

Istoricul folosește documente din secolele XVI-XVIII pentru a urmări aceste plantații. Prima mențiune documentară invocată apare la 21 octombrie 1585, când Mihnea-voievod închină Mănăstirii Xiropotam de la Athos mănăstirea de la Podul Colentinei, împreună cu moșiile, morile, livezile, pomii și viile din dealul Bucureștilor. Formula pare seacă, de cancelarie, dar în spatele ei se vede un oraș care funcționa deja ca un organism economic bine legat de pământ. 

Aceste podgorii aveau rădăcini mai vechi decât documentele păstrate. Istoricul le leagă de tradiția milenară a viticulturii pe teritoriul românesc, amintind chiar episodul antic atribuit lui Burebista, despre măsurile luate pentru limitarea exceselor provocate de vin. Referința la Burebista circulă în literatura istorică și viticolă românească, inclusiv în studii moderne despre tradiția vinului pe teritoriul României. 

Dealul Bucureștilor, acolo unde vinul ținea loc de hartă

Unul dintre spațiile-cheie este Dealul Bucureștilor. Din actul inedit din 21 ianuarie 1701, citat de istoric, aflăm despre vânzarea unor răzoare de vie lângă drumul Giurgiului. Această zonă se identifică cu panta de la Filaret, sugerând o întindere spre vest până la Dealul Lupeștilor, actualul Deal al Spirii, iar spre est până la Dealul Măicăneștilor, în apropierea actualului Cimitir Bellu. 

În această geografie veche, numele de azi ale orașului capătă altă greutate. Șoseaua Viilor păstrează, cu o discreție aproape ironică, memoria acelor plantații. O stradă pe care mulți o traversează azi în drum spre tramvai sau spre casă era, în logica orașului vechi, parte dintr-un peisaj productiv, cu vițe de vie, crame, oameni care culegeau și stăpâni care calculau dijme. Surse urbane contemporane dedicate istoriei Bucureștiului confirmă legătura directă dintre numele Șoselei Viilor și vechile plantații ale zonei. 

Giurescu mai amintește Dealul Văcăreștilor, Dealul Moldovenilor, Dealul Lupeștilor și Dealul Patriarhiei. Fiecare apare în documente cu vii, danii, vânzări, hotare și obligații. Bucureștiul pare aici mai apropiat de o podgorie administrată cu condică decât de o viitoare capitală balcanică în care toată lumea se ceartă pe parcări.

Domnii, boierii și mănăstirile, marii stăpâni ai viei

În Bucureștiul vechi, via însemna proprietate, prestigiu și venit. Domnitorul avea vii aproape de Curtea Domnească, inclusiv în zona veche a Podului Vergului și lângă Sfântul Gheorghe Vechi. Există acte din 1593 și 1632 care arată existența viei domnești în această parte centrală a orașului. Mai târziu, în vremea lui Constantin Brâncoveanu, documentele pomenesc și viile domnești de la Văcărești. 

Boierii urmau același model. Banul Nicolae Brâncoveanu avea o vie de peste nouă hectare și o livadă în mahalaua Sfântul Elefterie. Marghiolița Arionoaia a rămas legată, prin nume, de zona unde există strada Arionoaiei. Crețuleștii aveau vii în mahalaua Fântâna Boului, iar Ghiculeștii în preajma așezării lor de la Tei. În 1804, faimosul Manuc, pe atunci paharnic, cumpăra două vii în Dealul Bucureștilor. Manuc Bei, cunoscut mai ales prin hanul ridicat la începutul secolului al XIX-lea, era negustor, diplomat și personaj cu mare greutate în Bucureștiul epocii. 

Mănăstirile aveau un rol uriaș în această economie a vinului. Radu-Vodă, Mihai-Vodă, Plumbuita, Tuturor Sfinților, Mitropolia și biserici precum Slobozia apar drept proprietare de vii ori beneficiare ale veniturilor din vinărici. Mănăstirea Radu-Vodă, întemeiată în secolul al XVI-lea, avea moșii și interese economice importante, iar poziția ei pe malul drept al Dâmboviței o lega direct de zonele vechi ale orașului. 

Vinăriciul, taxa care putea strica buna dispoziție

Unul dintre cele mai savuroase episoade privește vinăriciul, adică dijma din vin. Exista vinărici domnesc, cuvenit lui vodă, și vinărici boieresc, datorat proprietarului locului. În 1650, Matei Basarab întărește Mănăstirii Radu-Vodă dreptul de a lua vinăriciul de la viile din Dealul Lupeștilor. La început, proporția era de o vadră la cincisprezece vedre; apoi apare o reducere la o vadră din douăzeci. 

Giurescu redă și conflictul dintre călărașii din Dealul Lupeștilor și mănăstire. Oamenii tergiversau plata, iar domnul reacționa cu un ton pe care administrația modernă l-ar invidia pentru claritate și lipsă de protocol. Matei Basarab îi amenință direct pe cei care se considerau mai tari decât porunca domnească. Scena are tot farmecul brutal al secolului al XVII-lea: puțină economie, puțină autoritate, mult vin și o doză de intimidare voievodală.

Via era, așadar, o chestiune fiscală serioasă. Vinul însemna venit, iar venitul trebuia apărat. Oricât de pastoral ar suna povestea viilor bucureștene, în spate se afla o rețea de obligații, privilegii și sancțiuni. Culesul putea fi vesel, dar condica rămânea condică.

Hărțile austriece și orașul cu 139 de vii numărate între poduri

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, imaginea viilor bucureștene devine foarte clară prin planurile austriece ale orașului, ridicate de ofițerii Ernst și Purcel. Planul lui Purcel din 1790-1791 arată o podgorie întinsă la marginea capitalei, mai ales în sud-vest, dar și numeroase vii în interiorul orașului. 

Cifra care sare din pagină este spectaculoasă: erau nu mai puțin de 74 de vii între Podul Mogoșoaiei și Podul Târgului de Afară, adică între ceea ce numim azi, în linii mari, Calea Victoriei și Calea Moșilor. Încă 65 de vii apăreau între Podul Mogoșoaiei și Dâmbovița. Pe Dealul Mitropoliei și în jurul lui erau marcate 11 vii. Bucureștiul central de la 1791 avea, așadar, o densitate viticolă care ar face astăzi orice dezvoltator imobiliar să lăcrimeze discret într-un dosar cadastral. 

Planurile istorice ale Bucureștiului din secolele XVIII-XIX, inclusiv planul Borroczyn din 1844-1846, rămân instrumente esențiale pentru înțelegerea orașului vechi. Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” listează în documentația sa planurile istorice ale Bucureștiului, între care se află și planul Borroczyn, la scara 1:10000. 

Culesul, mustul și mica republică de toamnă

Una dintre cele mai vii pagini este descrierea culesului. În vremea recoltei, stăpânii viilor se mutau din oraș la crame pentru o săptămână sau două. Veneau rude, prieteni, cunoscuți, lăutari. Se frigea pastramă pe grătar, se bea must dulce sau ușor înăsprit, turnat în ulcele de pământ. Culegătorii, mustuitorii și cei care lucrau teascurile se adunau seara la vorbă, joc și taclale. 

Scenele au un farmec aparte deoarece pun Bucureștiul într-o lumină rar asociată cu el. Capitala apare ca un oraș cu ritmuri agricole, cu toamne lucrate manual și cu sociabilitate de cramă. Acolo se amestecau munca, petrecerea, ierarhia și micile vanități locale. Un boier cu vie mare putea arăta, într-o singură zi de cules, cât pământ are, câți oameni îl caută și cât de bine știe să organizeze veselia.

Era o lume în care via funcționa și ca spațiu economic, și ca scenă socială. Mustul ținea loc de presă locală, lăutarul făcea coloana sonoră, iar discuțiile de seară ar fi putut concura liniștit cu orice talk-show bucureștean, cu avantajul unei pastrame corecte lângă ulcică.

Filoxera și sfârșitul unei lumi verzi

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numărul podgoriilor bucureștene scade. Giurescu explică procesul prin extinderea construcțiilor, apariția cartierelor, ridicarea fabricilor și apoi prin lovitura grea produsă de filoxeră. Insecta a afectat grav viticultura europeană și românească spre sfârșitul secolului al XIX-lea, obligând viticultorii să treacă la altoirea pe portaltoi american, soluție costisitoare și dificilă pentru mulți proprietari. 

Pentru București, efectul a fost dublu. Orașul creștea, iar via cerea bani, muncă și tratamente noi. Multe terenuri au rămas pârloagă, apoi au fost înghițite de urbanizare. În 1906, Frédéric Damé mai găsea câteva vii la periferie, motiv pentru care ne-au și rămas câteva fotografii cu culesul și cu o cramă. Dar direcția era deja clară: vechea podgorie urbană se retrăgea, iar orașul intra într-o altă vârstă.

A dispărut și via Seminarului Central, care mai exista între cele două războaie mondiale. Au rămas toponimele: Șoseaua Viilor, Drumul Viilor, Drumul între Vii, Ziduri între Vii, strada Vișoarei, strada Viței, strada Strugurilor. Bucureștiul și-a pierdut podgoria, dar și-a păstrat câteva etichete lipite pe hartă, ca niște urme de must pe o față de masă veche. 

Răzorul, unitatea mică dintr-o economie mare

Am remarcat o observație tehnică foarte prețioasă: unitatea obișnuită de măsură în vechea podgorie bucureșteană era răzorul. Acesta avea o lățime cunoscută, iar lungimea urma dealul, motiv pentru care documentele indicau adesea numărul de răzoare, fără să precizeze suprafața exactă. 

Această informație spune mult despre economia veche a Bucureștiului. Orașul funcționa cu unități-tip, cu practici acceptate local, cu repere pe care oamenii le înțelegeau din uz. Răzorul se așază, în analiza lui Giurescu, lângă delniță, jirebie, locul de moară, locul de prisacă sau locul de prăvălie. Bucureștiul vechi se măsura prin experiență, hotar, vecinătate și obicei.

Privită astfel, istoria viilor devine o istorie a orașului însuși. Un București în care pământul avea memorie, mahalalele purtau miros de frunză și must, iar puterea se vedea în vii, mănăstiri, taxe și acte de danie. Astăzi, când numele „Viilor” pare un simplu reper de trafic, merită reținut că acolo se ascunde una dintre cele mai fertile povești ale orașului. O capitală care, înainte să fie complet urbană, a fost, printre altele, și o imensă podgorie.

Citește și: Locuințele bucureștenilor în Capitala interbelică: de la vile elegante la cocioabele din mahalale