Bucureștiul vechi se ascunde în locuri foarte vizibile. Ia să fii atent! Sub cupola Palatului CEC, sub coloanele Muzeului Național de Istorie sau sub marmura Băncii Naționale stau, strat peste strat, fundațiile unui oraș negustoresc care mirosea a lemn ud, cafea, piele, vin și marfă adusă de pe drumurile prăfuite ale Balcanilor. Trecătorul grăbit de azi trece pe lângă palate, sedii bancare și fațade solemne. Doar arheologul vede zidurile de dedesubt. Iar istoricul, probabil, vede și factura de demolare.

În București, hanul urban însemna camere de închiriat, prăvălii, pivnițe, magazii și o curte protejată de porți solide. Negustorul găsea sub același acoperiș cazare pentru sine și adăpost pentru marfă, adică o combinație foarte eficientă într-o epocă în care un drum comercial venea la pachet cu noroi, tâlhari și o administrație capricioasă. Muzeul Municipiului București estimează că orașul a avut aproximativ 145 de hanuri. Din acel univers comercial au rămas câteva clădiri cunoscute: Hanul lui Manuc, Hanul cu Tei, Hanul Gabroveni, Hanul Solacolu și Hanul Elias Patria (despre care se vorbește rar, dar care e unicul han din secolul 19 încă locuit) alături de multe nume îngropate sub orașul modern.

Cele opt locuri de mai jos spun povestea unei schimbări spectaculoase. Hanurile domnești și mănăstirești au lăsat loc băncilor, muzeelor, hotelurilor și piețelor publice. Bucureștiul și-a schimbat hainele, însă parcelele au păstrat memoria croielii vechi.

Hanul Șerban Vodă, fortăreața negustorilor peste care s-a ridicat Banca Națională

 Hanul Șerban Vodă / Imagine refăcută cu inteligența artificială, păstrând în bună măsură detaliile originale. 

Palatul vechi al Băncii Naționale domină strada Lipscani cu aerul calm al unei instituții care cunoaște valoarea fiecărui centimetru de piatră. Sub el s-a aflat Hanul Șerban Vodă, unul dintre cele mai mari și mai importante hanuri ale Bucureștiului premodern.

Șerban Cantacuzino l-a construit între 1683 și 1685 și l-a închinat Mănăstirii Cotroceni. Hanul avea aspectul unei fortificații comerciale, cu ziduri puternice, porți, curte interioară, prăvălii și spații pentru depozitarea mărfurilor. Siguranța conta enorm. Un negustor putea suporta o saltea îndesată cu paie și o cină aproximativă; pierderea baloturilor de postav cerea însă o cu totul altă filosofie de viață.

Poziția lângă Lipscani și reputația de loc sigur au atras negustori și zarafi, precursorii bancherilor moderni. Schimbarea de funcție a parcelei pare aproape programatică. Banii circulau prin curtea hanului cu mult înainte ca Banca Națională să-și instaleze seifurile aici.

BNR a cumpărat proprietatea în noiembrie 1881 pentru 800.000 de lei. Construcția Palatului vechi s-a desfășurat între 1884 și 1890, după proiectul arhitecților francezi Cassien Bernard și Albert Galleron, pus în operă sub conducerea arhitecților Nicolae Cerchez și Constantin Băicoianu. Hanul a dispărut, iar pe locul său s-a ridicat una dintre marile clădiri ale Bucureștiului financiar. Negustorii cu lăzi ferecate au fost înlocuiți de funcționari cu registre, apoi de sisteme electronice. Grija pentru bani a rămas perfect stabilă.

Hanul Constantin Vodă, de la ambiția lui Brâncoveanu la Muzeul Național de Istorie

 Imagine de la lucrările de demolare a Hanului Constantin Vodă / Imagine refăcută cu inteligența artificială, păstrând în bună măsură detaliile originale. 

Peste drum de Palatul CEC se află clădirea masivă a Muzeului Național de Istorie a României, fostul Palat al Poștelor. Parcela fusese ocupată de Hanul Constantin Vodă, ridicat de Constantin Brâncoveanu între 1692 și 1694.

Hanul urmărea modelul marelui așezământ al lui Șerban Cantacuzino și a ajuns al doilea ca mărime în oraș. Avea o curte largă, ziduri înalte, porți groase de stejar căptușite cu fier și spații comerciale dispuse în jurul incintei. La 1848, planul realizat de Rudolf Arthur Borroczyn consemna 35 de prăvălii la parter și 25 de camere la etaj. Comerțul funcționa, însă clădirea îmbătrânea cu o perseverență demnă de administrația locală.

Marele incendiu din 1847 a grăbit declinul. Demolarea s-a întins pe mai mulți ani, iar în 1861 terenul găzduia deja o expoziție agricolă. A urmat Piața Constantin Brâncoveanu, cu spectacole, cafenele-concert, circuri și barăci. În teatrul popular Alcazar au jucat Grigore Manolescu și Aristizza Romanescu, iar sursele îl așază printre interpreți și pe I.L. Caragiale. O parcelă fostă domnească ajunsese un mic Las Vegas valah, cu mai multă bragă și ceva mai puțin neon.

Palatul Poștelor a fost construit între 1894 și 1899 după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu, inspirat de clădirea poștei din Geneva. Edificiul găzduiește astăzi Muzeul Național de Istorie. Succesiunea rămâne una splendid bucureșteană: han domnesc, maidan cu circ, palat administrativ, muzeu.

Hanul Sfântul Ioan cel Mare, complexul dispărut de sub Palatul CEC

 Biserica Mânăstirii Sf. Ioan cel Mare, complex care adăpostea și hanul omonim / Imagine refăcută cu inteligența artificială, păstrând în bună măsură detaliile originale. 

Palatul CEC pare așezat pe Calea Victoriei cu certitudinea unei prăjituri franțuzești care și-a găsit vitrina potrivită. Înaintea cupolei de sticlă și metal, parcela găzduia un ansamblu format din biserică, mănăstire, cimitir și Hanul Sfântul Ioan cel Mare.

Originile așezământului coboară până în secolul al XVI-lea, iar Constantin Brâncoveanu a refăcut complexul în 1702–1703. Hanul aparținea familiei așezămintelor mănăstirești care finanțau activitatea religioasă prin chiriile prăvăliilor și ale odăilor. Comerțul și credința împărțeau aceeași curte, fiecare cu registrele sale și cu propriul mod de a socoti datoriile.

Ajuns într-o stare avansată de degradare, complexul a fost demolat în 1875. Pe teren s-a construit primul sediu propriu al Casei de Depuneri și Consemnațiuni, devenit repede prea mic pentru instituția aflată în dezvoltare. Clădirea actuală a fost începută în 1897 și inaugurată în 1900. Planurile au aparținut arhitectului francez Paul Gottereau, iar arhitectul Ion Socolescu a coordonat execuția.

Sub una dintre cele mai fotografiate cupole bucureștene se află, așadar, memoria unui cimitir, a unei biserici și a unui han. Orașul practică asemenea suprapuneri cu o naturalețe aproape obraznică.

Hanul Damaris, trecut prin Hotel de France și ajuns la AFI Central Tower

Parcela de la Calea Victoriei 15 oferă probabil cea mai spectaculoasă lecție de geologie urbană din centrul Bucureștiului. Repertoriul Arheologic Național plasează aici Hanul Damaris, peste care a fost construit în 1881 Hotel de France.

Hotelul, cunoscut ulterior drept Grand Hôtel de France, Grand Hotel Lafayette și Hotel Victoria, a devenit unul dintre reperele elegante ale Căii Victoriei. A trecut prin cutremurul din 1940, apoi prin seismul din 1977, când o parte a clădirii s-a prăbușit. Demolarea a urmat în 1979. Pentru o vreme, locul a rămas liber, iar anii ’90 au adus aici sediul Bancorex, cunoscut ulterior drept Bucharest Financial Plaza.

În 2024, imobilul a fost cumpărat de AFI Europe, iar în 2026 se află în plin proces de transformare. Podiumul fostei clădiri Bancorex este demolat parțial, turnul se păstrează și intră în noul proiect AFI Central Tower, gândit ca ansamblu mixt de birouri și spații comerciale.

Lanțul schimbărilor a fost lent, dar spectaculos: han, hotel franțuzesc, hotel socialist, sediu bancar postcomunist, apoi centru modern de birouri. Fiecare epocă și-a construit aici propria definiție a prestigiului, cu rezultate care invită când la admirație, când la o sprânceană ridicată.

Hanul Kretzulescu, clădirea cu ceas care ascundea biserica

 Blocul Kretzulescu, înainte de demolare. / / Imagine refăcută cu inteligența artificială, păstrând în bună măsură detaliile originale. 

Biserica Kretzulescu se vede astăzi limpede dinspre Piața Revoluției. Până în 1938, perspectiva era ocupată de clădirile mănăstirii-han, între care se remarca un corp cu etaj și turn cu ceas. Orologiul funcționa după dispoziția primăriei și, judecând după mărturiile epocii, dispoziția primăriei traversa perioade lungi de reflecție.

Istoria complexului pornește de la Iordache Kretzulescu și Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu. Biserica de zid, chiliile și bolțile spre uliță au fost sfințite în 1722, iar ansamblul comercial s-a dezvoltat în deceniile următoare. Prăvăliile de la Calea Victoriei beneficiau de apropierea Palatului Regal și a centrului monden, ceea ce ridica atât prestigiul, cât și chiriile. Bucureștiul descoperise deja regula imobiliară fundamentală: locația cere bani.

Clădirea cu turn a fost demolată în 1938 pentru sistematizarea și aerisirea laturii sudice a Palatului Regal. Amprenta fostului ansamblu era largă, iar locul se citește astăzi în mai multe fragmente urbane: spațiul deschis din jurul bisericii, zona sudică a fostului Palat Regal și Blocul Kretzulescu (foto), proiectat de G.M. Cantacuzino, cu arcade și spații comerciale la parter.

Rezultatul a oferit bisericii vizibilitate și a șters o mare parte din vechea incintă. Câștigul estetic și pierderea istorică locuiesc aici pe aceeași bancă, probabil evitând conversația.

Hanul Sfântul Gheorghe Nou, mistuit de foc și transformat în grădină publică

 Ansamblul bisericii și hanului Sf. Gheorghe / Imagine refăcută cu inteligența artificială, păstrând în bună măsură detaliile originale. 

Zona Sfântul Gheorghe marchează unul dintre centrele simbolice ale Capitalei. Biserica, statuia lui Constantin Brâncoveanu și monumentul Kilometrul Zero ocupă un spațiu care fusese cândva strâns în interiorul unui mare complex mănăstiresc și comercial.

Originile așezământului sunt vechi, iar Constantin Brâncoveanu i-a dat forma monumentală cunoscută din descrieri și reprezentări. Domnitorul a ridicat biserica nouă, a extins chiliile și a creat un han încăpător, împreună cu reședințe patriarhale și egumenești. Biserica a fost sfințită la 29 iunie 1707, în prezența unor înalți ierarhi, iar participanții de rang înalt au primit punguțe cu galbeni și medalii comemorative din aur. Lansările solemne aveau buget și în epoca brâncovenească.

Incendiul din 1847 a lovit puternic hanul. Mulți oameni căutaseră adăpost între zidurile sale solide, iar dezastrul a fost surprins de Anton Pann într-un catren amar despre speranța de salvare oferită de clădire. În anul următor, autoritățile au ordonat demolarea zidurilor rămase. Municipalitatea a amenajat apoi o grădină publică în jurul bisericii.

Astăzi, locul fostului han este ocupat în mare parte de piață și de spațiul verde din jurul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou. Kilometrul Zero întărește simbolic ideea de centru. Drumurile naționale își măsoară distanțele de aici, chiar dintr-un loc unde vechii negustori își măsurau câștigurile, marfa și răbdarea.

Hanul Zlătari – două sute de camere, modă pariziană și o biserică rămasă singură

 Hanul Zlătari / Imagine refăcută cu inteligența artificială, păstrând în bună măsură detaliile originale. 

Pe Calea Victoriei, lângă actualul Muzeu Național de Istorie, Biserica Zlătari pare astăzi ușor stingheră între clădirile care au crescut în jurul ei. În secolul al XIX-lea, situația arăta cu totul altfel. Lăcașul se afla în mijlocul unui han uriaș, cu parter, etaj, prăvălii și aproape 200 de încăperi. Un mic oraș comercial în centrul orașului, fiindcă Bucureștiul aprecia dintotdeauna organizarea care producea chirie.

Hanul s-a dezvoltat în jurul vechii mănăstiri Zlătari, pomenită documentar încă din secolul al XVII-lea. Numele venea de la zlătari, meșterii care prelucrau aurul și argintul, oameni cu o meserie ceva mai elegantă decât sugerează traficul actual de pe Calea Victoriei. După refacerea bisericii între 1850 și 1852, clădirile comerciale din jur s-au extins, iar veniturile obținute din chirii au susținut complexul religios.

Prin camerele și prăvăliile hanului se perindau meseriași, negustori, cârciumari, comercianți de mărfuri lipscănești și chiriașe descrise în documentele epocii drept „femei libere”, formulă administrativă suficient de elastică pentru a lăsa imaginația să se plimbe singură. La parter funcționa inclusiv un salon de coafură al cărui proprietar, sosit de la Paris, promitea tunsori realizate după ultima modă franceză. Parisul ajungea la București treptat, șuviță cu șuviță.

O fotografie realizată de Franz Duschek în 1871 păstrează imaginea hanului ridicat în jurul bisericii, cu fațade sobre și un lung șir de ferestre. În 1903, clădirile hanului au fost demolate pentru lărgirea Căii Victoriei. Biserica Zlătari a rămas pe loc, asemenea unui proprietar încăpățânat care a asistat la plecarea tuturor chiriașilor. Astăzi, între Palatul CEC, Lipscani și fostul Palat al Poștelor, ea reprezintă ultimul reper vizibil al unui complex comercial care ocupa cândva o bucată zdravănă din centrul Bucureștiului.

Hanul Ivanciu Gherasi, înlocuit de Athénée Palace

La colțul străzii Episcopiei cu Calea Victoriei se află InterContinental Athénée Palace, hotel legat de diplomați, jurnaliști, recepții, intrigi politice și povești cu spioni. Cu un secol înaintea inaugurării sale, terenul era ocupat de Hanul Ivanciu Gherasi.

Sursele păstrează mai puține detalii despre han decât despre hotelul care i-a urmat, însă amplasamentul este confirmat de Constantin C. Giurescu și de documentarea istorică a clădirii. Lucrările la Athénée Palace au început în 1912 după proiectul arhitectului francez Théophile Bradeau, iar hotelul s-a deschis în 1914. Avea 149 de camere și zece apartamente decorate în stil Ludovic al XIV-lea.

În 1937, Duiliu Marcu a remodelat hotelul și i-a oferit expresia Art Deco cunoscută ulterior. Clădirea a trecut prin bombardamentele din 1944, prin extinderea din anii 1960, prin Revoluția din 1989 și prin mai multe renovări. Din 2023 funcționează sub marca InterContinental.

Transformarea păstrează o continuitate savuroasă. Pe locul unui han a apărut tot un spațiu de cazare, însă grajdul și curtea negustorească au cedat terenul saloanelor aurite și barului englezesc. Ospitalitatea a urcat social câteva etaje și a început să poarte smoking.

Orașul modern stă la masă cu vechile hanuri

Cele opt locuri arată felul în care Bucureștiul s-a modernizat prin înlocuire. Hanurile au pierdut teren în fața hotelurilor, băncilor și instituțiilor publice, iar vechile curți comerciale au fost absorbite de parcele noi. Focul din 1847, cutremurele, degradarea și ambițiile edilitare au grăbit procesul.

Urmele continuă să apară în documente, planuri și săpături arheologice. Ele schimbă felul în care se citește centrul orașului. Palatul BNR devine ultimul etaj al unei istorii începute cu zarafi și negustori, Palatul CEC acoperă un ansamblu mănăstiresc, iar Muzeul Național de Istorie stă chiar peste ruinele unui han brâncovenesc. Bucureștiul actual pare solid și definitiv; sub trotuar, versiunea veche își păstrează însă cheia de la poartă.

Citește și: 15 locuri frumoase din București care astăzi nu mai există