Despre un nume cu șase secole de vechime, o legendă neconfirmată și o etimologie pe care lingviștii tot o dezbat 

Puține capitale europene au un nume la fel de disputat ca Bucureștiul. Parisul vine de la tribul galic al Parisiorum, Londra de la Londinium roman, Viena de la Vindobona celtică. Bucureștiul, în schimb, vine de la... nimeni nu știe sigur. Sau, mai corect spus, vine de la mai multe locuri în același timp, în funcție de istoricul, lingvistul sau cronicarul pe care alegi să-l crezi.

Hrisovul lui Vlad Țepeș și prima urmă scrisă

Data exactă există: 20 septembrie 1459. În acea zi, Vlad Țepeș, domn al Țării Românești, semna un hrisov în limba slavonă prin care întărea proprietatea unui anume Andrei și fiilor săi. Documentul era emis din cetatea Bucureștilor — și acesta este primul loc în care numele orașului apare consemnat pe hârtie (pergament, mai exact).

Hrisovul a supraviețuit șase secole și se păstrează și astăzi. El marchează, prin convenție istorică, data oficială a atestării documentare a Bucureștiului — sărbătorită în fiecare an pe 20 septembrie.

Vlad Țepeș se mutase la București și cu un motiv practic: ridicase între 1458 și 1459, cu ajutorul meșterilor brașoveni, o cetate nouă pe malul Dâmboviței, pe locul unui zid mai vechi construit de Mircea cel Bătrân cu câteva decenii înainte. Istoriografia consemnează că Mircea cel Bătrân înălțase la sfârșitul secolului al XIV-lea o cetățuie cu rol de apărare — fundațiile ei, descoperite mult mai târziu de arheologi, se află și azi sub ruinele Curții Vechi din centrul orașului.

Deci, când Vlad Țepeș scria „cetatea Bucureștilor" în 1459, locul purta deja un nume. De unde venea acela?

Ciobanul Bucur și puterea unei legende

Prima variantă — și cea mai răspândită în memoria populară — o oferă istoricul sas Johann Filstich, în lucrarea sa Tentamen Historiae Vallachicae, scrisă undeva la începutul secolului al XVIII-lea. Filstich consemnase o tradiție orală conform căreia „numele acestui oraș se trage de la un schit, așezat pe un muncel, ridicat de un cioban care hălăduia acolo și avea numele de Bucur, nume dat mai apoi întregului târg".

Un cioban pe nume Bucur, o colibă, o bisericuță de lemn, un izvor — și dintr-acestea a ieșit o capitală. Povestea e frumoasă, are un farmec al ei inconfundabil și a circulat timp de secole ca explicație acceptată. Problema, pe care istoricii o semnalează cu consecvență, este că Bucur ciobanul n-a lăsat nicio urmă verificabilă în documente. Existența sa rămâne în domeniul legendei, acolo unde stau, de altfel, și mulți alți întemeietori de orașe.

Bucur: un nume, mai multe rădăcini

Indiferent dacă a existat sau nu un Bucur în carne și oase, numele ca atare este real și bine documentat în spațiul românesc medieval. Iar de aici pornesc lingviștii cu propriile teorii.

Cea mai acceptată astăzi în rândul cercetătorilor este că „București" provine dintr-un antroponim — adică un nume de persoană, Bucur — urmat de sufixul tipic românesc -ești, care indică apartenența sau descendența. Același mecanism a dat naștere sutelor de localități românești cu terminație în -ești: Florești, Ioanești, Mihăilești. Prin analogie, „București" ar însemna, literal, „ai lui Bucur" sau „locul lui Bucur".

Iar numele Bucur însuși face parte, după lingviști, din familia cuvintelor: a se bucura, bucurie, bucuros — o rădăcină cu totul autohtonă, veche și cu răspândire largă în onomastica românească. Alexiu Viciu susținea în 1929 că Bucur era un nume preluat din slavă, dar această ipoteză a rămas minoritară față de cea care vede în el un cuvânt de origine românească sau chiar pre-romană.

O a treia teorie, adusă în discuție de-a lungul timpului, leagă bucur de albanezul bukur — „frumos", „plăcut" — și ar plasa rădăcinile numelui în substratul traco-illiric al limbii române. Ipoteza e interesantă din perspectivă lingvistică, dar lingviștii contemporani o tratează cu rezervă, preferând derivarea din rădăcina românească a bucuriei.

Fagii și alte povești botanice

Printre teoriile mai puțin citate, dar cu o oarecare circulație în literatura de specialitate, se numără și cea apărută în jurul anului 1800 într-o carte tipărită la Viena: denumirea orașului ar proveni de la pădurile de fag care acopereau zona și care se numeau bukovie. Teoria are atractivitatea ei geografică — câmpia munteană era altădată mult mai împădurită decât astăzi — dar lipsa de susținere documentară directă o plasează tot în zona ipotezelor de lucru, mai degrabă decât a concluziilor.

Ce știm, la urma urmei

Câteva lucruri stau ferm: în 1459, Bucureștiul exista deja cu acest nume. Sufixul -ești indică, cu mare probabilitate, că la originea numelui se află un personaj real sau legendar pe nume Bucur. Rădăcina acestui nume trimite, în cel mai larg consens academic de astăzi, spre familia semantică a bucuriei în română — o rădăcină vie, cu sute de ani de tradiție în onomastica și lexicul acestui spațiu.

Cât despre ciobanul Bucur — a existat sau a fost inventat de memoria colectivă a unui oraș care avea nevoie de un întemeietor? Istoricul Constantin C. Giurescu nota că Bucureștii existau ca târg cu mult înainte de domnia lui Vlad Țepeș, poate chiar înainte de întemeierea statului medieval Țara Românească. Dacă a existat un Bucur real, el trăia undeva la granița dintre secole pe care documentele abia le luminează.

Poate că tocmai în asta stă farmecul numelui: capitalele cu origine clară și certificată sunt multe, dar una care poartă în ea, nevăzut, echivalentul românesc al cuvântului bucurie — mai puțin.