Universitatea din București a anunțat pe 28 iulie, într-o conferință de presă organizată împreună cu Ordinul Arhitecților din România, câștigătorul concursului internațional pentru refuncționalizarea Grădinii Casei Universitarilor. Biroul individual al arhitectului Vlad Sebastian Rusu a fost desemnat de juriu drept cea mai bună soluție dintre cele 36 de proiecte înscrise, alături de o echipă formată din Andra Vlădoiu, Eliza Furjes, Robert-Vasile Țonea, Georgiana Condurachi, Dan-Nicolae Șut, Păunița Boancă și Ovidiu Rusu. Contractul de proiectare are o valoare estimată de peste 2,6 milioane de lei fără TVA.

Concursul a fost lansat pe 30 aprilie și a cerut o abordare a întregului sit: grădina istorică, fosta livadă, clădirile-anexă și relația cu vecinătățile, inclusiv scuarul Bisericii Anglicane. Juriul, prezidat de arhitectul Kazmer Kovacs, a apreciat la proiectul câștigător felul în care tratează grădina ca „arhivă activă" a locului, cu o zonă gândită ca un crâng care reia combinația istorică dintre grădina de plăcere și cea de producție agricolă. Rectorul Marian Preda a vorbit despre planul de a transforma spațiul într-un loc deschis comunității, cu un hub de inovare și evenimente pentru studenți și bucureșteni deopotrivă.

Ce rămâne însă neschimbat e clădirea din jurul căreia se construiește tot proiectul, iar povestea ei e mai încâlcită decât lasă să se vadă fațada neogotică de pe strada Dionisie Lupu.

Casa lui Librecht

Clădirea a fost ridicată începând din 1859-1860 pentru Cezar Librecht, directorul poștelor și telegrafului în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza și, potrivit istoricilor, șeful primului serviciu secret al statului român modern. Planurile îi aparțin arhitectului dalmat Luigi (Ludovic) Lipizer, care a lucrat cu elemente romantice și neogotice: creneluri stilizate pe fațadă, firide în partea superioară a zidurilor, un parc generos în spate. Se spune că această casă a găzduit uneori întâlnirile secrete dintre Cuza și amanta sa, Maria Obrenovici — Librecht îi era confident și, potrivit unor cronicari ai epocii, îi acoperea nevoile financiare.

Librecht n-a apucat să se bucure mult de casă. Arestat în noaptea de 10/11 februarie 1866, chiar în perioada abdicării forțate a lui Cuza, a fost condamnat de Curtea din București la 10 ani de închisoare și despăgubiri uriașe pentru delapidare de bani publici. Recursul i-a fost admis de Curtea de Casație, iar la rejudecare, la Craiova, a fost achitat abia pe 3 mai 1867, cu 11 voturi din 12. N-a fugit imediat: a mai rămas în țară câțiva ani — a avut chiar un proces cu statul pentru despăgubiri, în 1870 — înainte să plece definitiv, mai întâi în Spania, apoi la Paris, unde a murit sărac, în jurul anului 1890. Averea și casa îi fuseseră confiscate încă din 1866.

Casa lui Filipescu

(Nu e de confundat cu Casa Filipescu-Cesianu de pe Calea Victoriei, azi sediul Muzeului Vârstelor Orașului — o clădire diferită, ridicată pentru o altă ramură a familiei, Iancu Filipescu și Maria Ghica Filipescu, apoi extinsă de avocatul Constantin Cesianu. Numele comun vine doar din răspândirea familiei Filipescu în rândul boierimii bucureștene.)

Casa a rămas mai întâi în posesia statului. La un moment nedeterminat înainte de 1874, a ajuns în proprietatea lui Gheorghe C. Filipescu, care fusese adjutantul lui Cuza și care a devenit, în 1866, mareșal al Curții Regale sub Carol I — funcție pe care a deținut-o până spre 1874, apoi a reluat-o, sub titlul de mare mareșal, din 1898 până la moartea sa, în septembrie 1902.

Filipescu s-a căsătorit cu Lydia Hangerli, fiica unui prinț de origine fanariotă, în 1884, la Berlin. Grădina casei a devenit rapid un loc social căutat, cu garden-party-uri la care venea uneori chiar regele Carol I; Lydia avea o pasiune declarată pentru flori — se spune că ea a introdus în România cultura ghioceilor și a lalelelor. După moartea soțului, în 1902, a continuat să locuiască acolo și să îngrijească grădina până la moartea ei, în 1943.

Prin testament, Lydia a lăsat casa și celelalte proprietăți administrației Eforiei Spitalelor Civile, cu o condiție precisă: fondurile trebuiau să susțină un orfelinat pentru copii de credință evanghelică, sub numele „Donația Lydia Philippescu", legat de comunitatea evanghelică germană din București, căreia îi fusese membră devotată.

De la orfelinat la sediu universitar

În 1947, clădirea și terenul din jur au fost puse la dispoziția cadrelor didactice universitare, moment din care i-a rămas numele actual. Parterul a fost reamenajat cu săli de lectură, sală de conferințe, cinematograf și restaurant, fiecare încăpere primind un nume propriu — Sala de lectură, Sala de șah, Sala de marmură. Potrivit unor surse, în perioada comunistă accesul era rezervat exclusiv cadrelor didactice universitare.

Din 2007, clădirea e proprietatea Universității din București, care o folosește pentru conferințe de presă, întâlniri științifice și evenimente culturale. Grădina din spate a rămas însă multă vreme inaccesibilă publicului.

Proiectul câștigat acum de biroul lui Vlad Sebastian Rusu propune exact asta: să deschidă din nou grădina orașului, păstrând urmele acestei istorii stratificate — de la scandalul lui Librecht, la garden-party-urile Lydiei Filipescu, la sălile de lectură ale profesorilor din 1947 — și construind peste ele o funcțiune nouă, culturală și educațională.