Puține reședințe istorice din București spun o poveste atât de spectaculoasă precum vila lui Take Ionescu, aflată în apropierea Pieței Alexandru Lahovari. Clădirea impresionează și astăzi prin eleganța arhitecturii sale, însă adevărata sa valoare constă în istoria pe care o ascunde între ziduri. A fost casa unuia dintre cei mai străluciți oameni politici români de la începutul secolului al XX-lea, un orator excepțional, diplomat, jurist și lider conservator care a influențat decisiv politica externă a României în anii Primului Război Mondial și ai Marii Uniri. Destinul lui Take Ionescu este unul plin de contraste. Pentru unii contemporani a fost un politician vizionar, capabil să anticipeze marile transformări geopolitice ale Europei și unul dintre artizanii diplomației românești. Pentru alții, deciziile și negocierile purtate în jurul Conferinței de Pace de la Paris au rămas controversate, fiind acuzat că a acceptat împărțirea Banatului între România și Serbia. În același timp, viața sa privată era departe de imaginea sobră a unui om de stat. Locuința sa era cunoscută pentru animalele exotice care se plimbau nestingherite prin curte și chiar prin camerele casei, spre uimirea invitaților și a servitorilor. Astăzi, imobilul de pe strada Tache Ionescu rămâne unul dintre cele mai interesante monumente istorice ale Capitalei, fiind martor al unor evenimente importante din viața politică și culturală a României.

O reședință elegantă construită la sfârșitul secolului al XIX-lea

Casa lui Take Ionescu a fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar în anul 1897 politicianul a cumpărat-o pentru suma de 83.000 de lei, o valoare considerabilă pentru acea perioadă. Imobilul fusese proiectat de arhitectul elvețian Louis Blanc, unul dintre cei mai apreciați arhitecți care au activat în România în acea epocă.

Louis Blanc este autorul planurilor unor clădiri reprezentative ale Bucureștiului, printre care Ministerul Agriculturii și Palatul Facultății de Medicină. Experiența sa se reflectă și în această vilă, realizată într-un rafinat stil eclectic francez, extrem de apreciat la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Fațada este bogat decorată cu bosaje, cartușe ornamentale și motive vegetale sculptate deasupra ferestrelor. Ferestrele etajului sunt încadrate de pilaștri și împodobite cu manouri decorative, elemente caracteristice arhitecturii franceze din acea perioadă.

Interiorul era elegant fără a fi ostentativ. La parter se aflau anticamera și biroul în care Take Ionescu își primea vizitatorii și colaboratorii politici. Biblioteca impresionantă ocupa un loc important în încăpere, alături de portretul primei sale soții, Elisabeth Richards, cunoscută de apropiați sub numele de Bessie.

Camerele erau decorate cu lambriuri din lemn, iar o scară circulară conducea spre etaj, unde se aflau salonul principal, camera de muzică, dormitoarele, un al doilea birou și sera. Interesant este faptul că turnul casei nu avea doar un rol estetic, ci alimenta cu apă sera amenajată la etaj.

Modificările aduse vilei și transformările de după Primul Război Mondial

Nici această reședință nu a fost ocolită de evenimentele dramatice ale Primului Război Mondial. În timpul ocupației Bucureștiului, trupele germane au devastat o parte a casei, iar proprietatea a necesitat ample lucrări de restaurare după încheierea conflictului.

În cadrul renovărilor realizate în anul 1918 a fost construită terasa amplasată în partea dreaptă a intrării principale. Tot atunci au fost refăcute mai multe spații afectate de război.

Fotografiile de epocă arată că vila era completată de un foișor elegant și o seră încadrată de elemente de feronerie artistică. Din păcate, aceste structuri nu s-au păstrat până în prezent și mai pot fi admirate doar în imaginile istorice.

După moartea lui Take Ionescu, destinul proprietății s-a schimbat radical. În anul 1930, cea de-a doua soție a politicianului, Adina Olmazu, fostă Cordescu, a comandat construirea în curtea casei a unei replici a unui palat florentin, proiectată de arhitectul Alexandru Zaharia.

În același an a fost ridicat și blocul Leonida, lipit de proprietate, iar replica palatului florentin a fost mutată spre șosea. Câțiva ani mai târziu, în 1935, văduva lui Take Ionescu a vândut întreaga proprietate Ministerului Justiției.

Clădirea a devenit sediul Consiliului Legislativ până în 1950, iar ulterior a găzduit Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, funcțiune pe care o păstrează și astăzi.

De la fiul unui negustor la unul dintre cei mai influenți oameni politici ai României

Take Ionescu s-a născut la Ploiești, la 13 octombrie 1858, într-o familie care inițial nu se bucura de o situație materială deosebită. Tatăl său, Ghiță Ioan, avea să prospere ulterior, acumulând avere din administrarea taxelor percepute la barierele de intrare în mai multe orașe din țară.

Viitorul politician și-a început studiile la Ploiești, însă și-a continuat pregătirea la Paris, unde a urmat Facultatea de Drept. Experiența franceză avea să îi modeleze atât gândirea juridică, cât și stilul oratoric care îl va consacra în politica românească.

După întoarcerea în țară, în 1881, a devenit avocat și și-a construit rapid o reputație excelentă în sălile de judecată. Numele său real era Dumitru Ghiță Ioan, însă înainte de a intra în viața politică a folosit mai multe variante ale numelui. În cele din urmă a ales diminutivul „Take”, devenind cunoscut definitiv drept Take Ionescu.

Ascensiunea politică a fost rapidă. În 1884 a fost ales deputat din partea Partidului Național Liberal, iar în 1891 a devenit ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice într-un guvern conservator.

În București a primit două porecle celebre. Prima era „Șapte pantaloni”, deoarece tatăl său deținuse o abagerie în Ploiești, iar firma era reprezentată simbolic de șapte perechi de pantaloni atârnate la intrare. Mult mai cunoscută a devenit însă porecla „Guriță de Aur”, câștigată datorită talentului extraordinar de orator.

Discursurile sale din Parlament erau considerate adevărate demonstrații de retorică, iar contemporanii îl urmăreau cu interes indiferent de orientarea politică.

Omul admirat și contestat în egală măsură

Personalitatea lui Take Ionescu a stârnit opinii foarte diferite în rândul contemporanilor.

Ion G. Duca îl descria în memoriile sale drept un om fermecător, capabil să fascineze prin conversație și prin interesul sincer pentru orice subiect. În opinia sa, farmecul politicianului provenea mai ales din căldura sufletească și din extraordinara capacitate de a spune povești, de a evoca întâmplări și de a transforma orice dialog într-o experiență memorabilă.

În schimb, Constantin Argetoianu avea o opinie mult mai critică. Acesta îl caracteriza drept un politician extrem de abil, preocupat permanent de jocurile de culise și de avantajele momentului, un om care știa să iasă din situațiile dificile fără să își compromită imaginea publică.

Aceste opinii diferite demonstrează complexitatea personalității lui Take Ionescu și explică de ce imaginea sa a rămas controversată până astăzi.

În 1908 a fondat Partidul Conservator-Democrat, formațiune la care a aderat inclusiv Ion Luca Caragiale. Marele dramaturg îl considera pe Take Ionescu un patriot înțelept și neobosit, apreciind atât inteligența sa politică, cât și patriotismul de care dădea dovadă.

Diplomatul care a anticipat marile schimbări ale Europei

Take Ionescu a avut o contribuție importantă la politica externă a României în perioada Primului Război Mondial.

Înaintea Consiliului de Coroană de la Peleș din august 1914, el a susținut că războiul avea să dureze mai mulți ani și a anticipat, cu o precizie remarcabilă, intrarea în conflict a Marii Britanii, Italiei, Statelor Unite și chiar a Japoniei.

Tot atunci afirma că Aliații vor ieși victorioși, că România va deveni un stat întregit și că lumea va asista la prăbușirea unor imperii, la ascensiunea Statelor Unite și la importante schimbări sociale și economice. În același timp, avertiza că victoria va fi urmată de o lungă perioadă de sărăcie și instabilitate, previziune care avea să se dovedească în mare măsură corectă.

După Marea Unire din 1918, Take Ionescu a declarat că ar fi o greșeală de neiertat ca România Mare să fie administrată după aceleași principii ca vechiul regat.

În toamna aceluiași an a înființat la Paris Consiliul Național al Unității Românești, organizație destinată promovării intereselor românilor în negocierile internaționale.

Conferința de Pace și cea mai mare controversă a carierei sale

După război, numele lui Take Ionescu avea să fie asociat cu una dintre cele mai controversate teme din istoria diplomatică a României.

Deși nu a făcut parte din delegația oficială română la Conferința de Pace de la Paris, politicianul a purtat negocieri cu premierul sârb Nicola Pašić privind delimitarea frontierei dintre cele două state.

În urma acestor înțelegeri, Banatul a fost împărțit între România și Serbia, în timp ce Ion I. C. Brătianu susținea acordarea întregii provincii României. Episodul a generat critici care au persistat de-a lungul timpului și au contribuit la imaginea controversată a politicianului.

Ulterior, în calitate de ministru de Externe în guvernul generalului Alexandru Averescu, Take Ionescu a avut însă o contribuție esențială la constituirea Micii Înțelegeri, alianța defensivă dintre România, Cehoslovacia și Iugoslavia, considerată unul dintre pilonii securității regionale din perioada interbelică.

În decembrie 1921 și-a îndeplinit visul de a deveni prim-ministru al României. Mandatul său a fost însă extrem de scurt, deoarece guvernul a căzut după numai o lună, în urma unui vot de blam din Parlament, punând capăt ultimului guvern conservator din istoria României.

Casa plină de animale care uimea întreaga Capitală

Dincolo de activitatea politică, viața personală a lui Take Ionescu era plină de episoade inedite.

În timpul studiilor de la Paris a cunoscut-o pe tânăra englezoaică Elisabeth Richards, de care s-a îndrăgostit la prima vedere. S-au căsătorit în noiembrie 1881, mai întâi civil la Brighton și apoi religios la Londra.

Părinții lui Take nu au fost de acord cu această căsătorie, deoarece Elisabeth provenea dintr-o familie fără avere, iar fiul lor a fost chiar dezmoștenit. Cu toate acestea, mariajul a fost unul fericit.

Bessie, așa cum o alinta soțul ei, era o mare iubitoare de animale și a fondat Societatea pentru prevenirea cruzimii față de animale. Curând, vila familiei Ionescu s-a transformat într-un adevărat refugiu pentru necuvântătoare.

Prin casă și prin curte trăiau un urs adus din Munții Caucaz, o maimuță pe nume Armina, mai multe căprioare și nu mai puțin de zece câini. Favoritul lui Elisabeth era Charlie, un câine tratat asemenea unui membru al familiei. Atunci când stăpâna pleca în străinătate, Charlie era cazat la Hotelul Joseph din Sinaia, unde personalul i se adresa respectuos cu apelativul „Domnul Charlie”.

Maimuța Armina devenise celebră în cartier deoarece evada frecvent și se cățăra în pomii vecinilor. Singurul care reușea să o prindă era polițistul care patrula în zonă și care o aducea înapoi în brațe doamnei Ionescu.

Și mai spectaculos era ursul, botezat „Domnul Bruni”. Primit când era doar un pui, animalul crescuse suficient de mare încât să îi sperie pe servitori și pe oaspeții familiei atunci când se plimba nestingherit prin casă.

Ultimii ani și moștenirea unei personalități remarcabile

După 35 de ani de căsnicie, Elisabeth Richards și-a pierdut viața în urma unui accident de călărie. Rămas văduv, Take Ionescu s-a recăsătorit cu Adina Olmazu, fostă Cordescu, cu 33 de ani mai tânără decât el.

În 1922, după încheierea scurtului mandat de prim-ministru, politicianul a plecat în Italia. La Napoli a consumat stridii contaminate, iar boala contractată s-a agravat rapid. A murit pe 22 iunie 1922, într-un sanatoriu din Roma, în urma febrei tifoide.

La funeraliile desfășurate la Mănăstirea Sinaia au participat cele mai importante personalități ale vremii. Ionel Brătianu i-a recunoscut contribuția la realizarea României Mari, iar Nicolae Iorga avea să scrie ulterior că înmormântarea lui Take Ionescu a fost chiar mai impresionantă decât cea a regelui Carol I. Suveranul însuși afirmase în repetate rânduri că Take Ionescu era cel mai inteligent om politic din timpul domniei sale.

După moartea lui, Adina Ionescu a rămas moștenitoarea averii, deși politicianul lăsase prin testament casele Academiei Române. Ea a avut obligația de a îngriji mormântul lui Take de la Sinaia și pe cel al lui Elisabeth din Anglia, iar ulterior s-a recăsătorit cu prințul polonez Jean Woroniecki.

Astăzi, vila lui Take Ionescu rămâne una dintre cele mai reprezentative case istorice ale Bucureștiului. Dincolo de frumusețea arhitecturii sale, ea evocă personalitatea unui om politic excepțional, admirat pentru inteligență și talent oratoric, criticat pentru unele decizii diplomatice, dar rămas în memoria orașului și prin povestea neobișnuită a unei locuințe în care un urs, o maimuță, căprioare și câini împărțeau același cămin cu unul dintre cei mai influenți oameni ai României moderne.

Citește și: Case celebre din București: Palatul Șomănescu, de la reședința președintelui Societății Agrare la Ambasada Vietnamului în România