Radu de la Afumați rămâne în istoria Ţării Româneşti drept unul dintre acei domnitori care au marcat decisiv destinul statului medieval românesc, chiar dacă numele lui nu este mereu în prim-planul manualelor sau al discursului public. 

Ascensiunea la tron și contextul politic al epocii

A domnit de patru ori între anii 1522 și 1529, o perioadă zguduită de conflicte interne, rivalități între mari familii boierești și presiuni constante din partea Imperiului Otoman. Fiecare revenire a lui pe tron a reprezentat un efort politic și militar considerabil, care a confirmat nu doar abilitatea lui de strateg, ci și încrederea pe care mulți boieri i-o acordau în momente cruciale.

În această epocă, lupta pentru putere în Ţara Românească era deopotrivă influențată de forțe interne și externe. Familia Craioveştilor, una dintre cele mai puternice din spațiul muntean, juca un rol esențial în susținerea unui domn sau a altuia, iar sprijinul otomanilor putea întoarce oricând balanța. 

În acest cadru tulbure, confruntarea dintre Radu de la Afumați și Vladislav al III-lea a devenit axul central al instabilității politice din acei ani. Cei doi s-au succedat pe tron în repetate rânduri, fiecare având momente de sprijin, dar și clipe în care aliații îi părăseau.

Prima domnie a lui Radu, începută în decembrie 1522, a fost scurtă: în aprilie 1523, turcii l-au reinstalat pe Vladislav al III-lea, considerat mai obedient față de Porți. Totuși, boierii munteni nemulțumiți de noul voievod l-au înlăturat pe acesta la finalul aceluiași an, iar Radu a revenit în fruntea ţării în ianuarie 1524. 

Rivalitatea a continuat cu o nouă răsturnare de situație în aprilie 1524, când Vladislav a recâștigat tronul cu ajutorul Craioveştilor. Dar schimbările de putere nu aveau să se oprească aici.

Relația cu boierii și cele 20 de bătălii purtate

Conflictul dintre cei doi voievozi s-a complicat atunci când Vladislav a decis să-l înlăture pe banul Pârvu, un membru influent al familiei Craioveştilor. Această decizie s-a întors împotriva lui, deoarece boierii ofensați au trecut de partea lui Radu de la Afumaţi. În septembrie 1524, la Dridu, Radu l-a învins decisiv pe Vladislav, reluând astfel tronul Ţării Româneşti. 

De această dată, pentru a preveni noi intervenții otomane, el a ales să recunoască suzeranitatea sultanului, gest care i-a asigurat, cel puțin temporar, sprijin extern. Istoricul Eudoxiu Hurmuzachi nota faptul că Radu a fost bine primit la Istanbul, după ce a declarat că dorește să fie tributar și să respecte autoritatea otomană.

Deși aparent eliberat de presiuni din exterior, Radu nu a avut parte de liniște. În aprilie 1525, Vladislav al III-lea a reușit să recapete tronul, însă pentru scurt timp: în august același an, banul Pârvu l-a ucis, iar Radu de la Afumați a devenit domn pentru a patra și ultimă oară.

Această domnie, deși scurtă, a fost marcată de consolidarea alianței cu Craioveştii, mai ales după căsătoria cu Ruxandra, fiica marelui voievod Neagoe Basarab. Prin această uniune, Radu se înrudea direct cu una dintre cele mai influente familii ale țării, fapt ce i-a adus atât sprijin, cât și invidii puternice.

Viața militară a lui Radu de la Afumaţi a fost una intensă și impresionantă. Pe piatra sa funerară de la Mănăstirea Curtea de Argeș sunt înscrise nu mai puțin de 20 de bătălii purtate de el: de la Ciocănești și Clejani, până la Târgoviște, București, Nicopole, Sistov, Rucăr sau Gherghița. În multe dintre aceste încercări, voievodul a demonstrat un curaj și o hotărâre ieșite din comun. 

Una dintre cele mai importante lupte rămâne cea de la Grumazi, unde s-a confruntat cu șapte sangeacuri otomane, într-unul dintre cele mai dure momente ale carierei sale militare. Tocmai această multitudine de victorii i-a conferit lui Radu o reputație de apărător al țării într-o vreme în care transformarea Ţării Româneşti în pașalâc părea o posibilitate reală.

Rivalitatea cu domnul Moldovei și tragicul sfârșit

Intriga politică a devenit și mai complicată atunci când, după căsătoria cu Ruxandra, Radu de la Afumaţi a intrat în conflict cu Ştefăniţă Vodă, nepotul lui Ştefan cel Mare și domnitor al Moldovei. Acesta dorea și el să o ia de soție pe Ruxandra, iar refuzul l-a transformat pe Radu într-un rival direct. Cei doi s-au confruntat în trei bătălii: două câștigate de moldovean și una de Radu. Acest conflict, deși secundar în raport cu situația internă din Ţara Românească, a contribuit la instabilitatea generală a vremii.

Totuși, cel mai mare pericol pentru Radu avea să vină nu din exterior, ci din interior. Boierii, îngrijorați de puterea tot mai mare acumulată de familia Craioveştilor, au început să se teamă că influența lor în stat va scădea. Astfel, la începutul anului 1529, un grup de boieri condus de vornicul Neagoe și postelnicul Drăgan a pus la cale un complot împotriva domnului. 

Radu a încercat să fugă, dar a fost prins în zona Râmnicului Vâlcea și ucis într-o biserică de pe dealul Cetățuii, chiar în fața preotului. Această moarte violentă, petrecută la 2 ianuarie 1529, a șocat întreaga țară. În aceeași zi a fost ucis și fiul său, Vlad, pentru a împiedica orice posibilitate de continuitate dinastică.

Istoricul Ilie Gliga subliniază faptul că rolul lui Radu de la Afumaţi în salvarea independenței Ţării Româneşti este adesea subestimat. Fără eforturile lui militare și politice, presiunea otomană ar fi putut transforma mult mai repede țara într-un pașalâc.

Moștenirea lui Radu de la Afumați și legătura cu Bucureștiul

Trupul neînsuflețit al voievodului a fost depus la Mănăstirea Curtea de Argeș, alături de alte figuri centrale ale istoriei muntenești. Piatra de mormânt, care consemnează cele 20 de bătălii ale sale, rămâne una dintre cele mai sugestive mărturii ale unei vieți dedicate în totalitate luptei și apărării țării.

Astăzi, numele lui Radu de la Afumaţi este prezent în memoria colectivă nu doar prin monumente și cronici, ci și prin faptul că o stradă din sectorul 2 din București îi poartă numele, fiind vorba despre o arteră din vecinătatea Șoselei Ștefan cel Mare.

Această recunoaștere urbană nu este întâmplătoare: ea reflectă respectul pentru un domnitor care a ținut piept invaziilor, a reușit să revină în scaunul domnesc de patru ori și a apărat autonomia Ţării Româneşti într-un moment delicat. În orașul care a fost de mai multe ori câmp de luptă în confruntările sale cu Vladislav, e firesc ca memoria lui să fie păstrată în spațiul public.

Într-un București unde străzile poartă adesea nume de voievozi, culturali sau figuri istorice importante, Radu de la Afumați se distinge prin curajul și determinarea unei vieți marcate de luptă continuă. Faptul că o arteră urbană îi păstrează numele este o formă de omagiu adusă unui conducător care, în ciuda unui destin tragic, a reușit să lase în urmă o moștenire demnă de respect.

Radu de la Afumaţi a fost un domnitor remarcabil al Ţării Româneşti, un lider care a reușit să apere autonomia țării într-o epocă marcată de instabilitate și amenințări externe. Cele patru domnii ale sale, cele 20 de bătălii câștigate și modul curajos în care a înfruntat pericolele epocii îl plasează printre voievozii de seamă ai istoriei românești. Moartea sa violentă nu a făcut decât să accentueze tragismul unei vieți dedicate aproape în totalitate luptei.

Prin prezența numelui său în toponimia Bucureștiului, capitala îi recunoaște contribuția la istoria acestei țări. Radu de la Afumați rămâne astfel nu doar un personaj al trecutului, ci și un simbol al rezistenței și al luptei pentru păstrarea independenței Ţării Româneşti.

Citește și: Nume celebre de bulevard: Mihai Bravu, Viteazul care a înfăptuit Unirea de la 1600