Într-o epocă marcată de schimbări profunde în știință și în societate, România a avut norocul să dea lumii o serie de savanți care au ridicat prestigiul cercetării românești pe plan internațional. Printre aceștia, numele lui Șerban Țițeica ocupă un loc de frunte. Fondator al școlii românești de fizică cuantică, profesor exigent și formator de generații, el a fost unul dintre acei oameni rari care au reușit să îmbine talentul, disciplina și viziunea într-o operă științifică durabilă.

Rădăcinile unei vocații științifice

Șerban Țițeica s-a născut la 27 martie 1908, la București, într-o familie în care știința era mai mult decât o profesie – era un mod de viață. Tatăl său, Gheorghe Țițeica, a fost unul dintre cei mai importanți matematicieni români ai secolului XX, profesor universitar și academician, recunoscut pentru contribuțiile sale remarcabile în domeniul geometriei diferențiale. 

Într-un astfel de mediu, în care discuțiile despre formule și teoreme erau la ordinea zilei, era aproape firesc ca tânărul Șerban să își descopere devreme pasiunea pentru știință.

Încă din anii liceului „Mihai Viteazul” din București, Țițeica a dovedit o curiozitate intelectuală ieșită din comun. Studiile sale ulterioare, încheiate cu licențe în fizico-chimie și matematică, aveau să-l pregătească pentru o carieră dedicată descifrării legilor universului.

Formarea în marile școli ale Europei

În anii ’30, când fizica trăia o revoluție conceptuală odată cu apariția mecanicii cuantice, Șerban Țițeica a înțeles că viitorul cunoașterii se scrie în laboratoarele și universitățile occidentale. 

Astfel, el a plecat la Leipzig, Germania, pentru a lucra sub îndrumarea celebrului Werner Heisenberg, laureat al Premiului Nobel și părintele principiului incertitudinii.

Într-un mediu intelectual de o efervescență extraordinară, tânărul cercetător român s-a integrat rapid în cercul select al fizicienilor care puneau bazele fizicii moderne. 

Sub îndrumarea lui Heisenberg, Țițeica și-a elaborat teza de doctorat intitulată „Asupra comportării rezistenței electrice a materialelor în câmpuri magnetice”, o lucrare de referință în domeniul fizicii materiei condensate. Aceasta i-a adus recunoaștere științifică timpurie și i-a definit orientarea profesională pentru întreaga carieră.

Întoarcerea în România și începuturile unei școli de gândire

După obținerea doctoratului, Șerban Țițeica a revenit în România în 1935, hotărât să contribuie la dezvoltarea cercetării științifice în țara sa. A predat la Facultatea de Științe din București, la Școala Politehnică și, pentru o perioadă, la Universitatea din Iași.

În acea perioadă interbelică, România se afla într-un proces amplu de modernizare a învățământului superior, iar Țițeica s-a numărat printre pionierii care au pus bazele unei comunități academice moderne în domeniul fizicii teoretice. 

Prin rigoarea sa, pasiunea pentru cunoaștere și dorința de a forma discipoli, a reușit să atragă tineri talentați care aveau să ducă mai departe moștenirea sa științifică.

Profesorul și mentorul unei generații

În 1948, Șerban Țițeica devine profesor universitar și preia conducerea Catedrei de Fizică Teoretică a Universității din București, poziție pe care o va deține până în 1977. Această perioadă reprezintă apogeul activității sale didactice și științifice.

Prin talent pedagogic, exigență și claritate în expunere, Țițeica a format o adevărată școală românească de fizică cuantică. Mulți dintre elevii săi — deveniți ulterior profesori, cercetători și membri ai Academiei Române — au continuat și extins cercetările sale, consolidând poziția României în domeniul științei internaționale.

Inspirația timpurie: un profesor care a schimbat un destin

Într-un interviu din 1972, Șerban Țițeica mărturisea cu sinceritate că la vârsta de 14 ani nu știa ce drum să urmeze. Îi plăcea să citească, să exploreze, dar nu își imagina o carieră în știință. 

Totul s-a schimbat datorită profesorului său de fizică, Roman, directorul liceului, care printr-o metodă pedagogică bazată pe dialog și stimularea gândirii logice, i-a trezit pasiunea pentru fizică.

De atunci, Țițeica a rămas fidel ideii că educația autentică se bazează pe curiozitate și învățare activă. Ca profesor, el însuși a încercat să transmită elevilor săi acea bucurie a descoperirii, acea dorință de a înțelege dincolo de aparențe.

O viziune profundă asupra științei

Pentru Șerban Țițeica, frumusețea fizicii se afla la granița dintre abstractul matematic și concretul experimental. Chiar dacă unele fenomene nu pot fi observate direct, cum este cazul curentului electric dintr-un conductor, ele pot fi descrise riguros prin legi matematice și verificate prin experimente.

El considera experiența „inima” fizicii și spunea adesea că legile lui Newton își păstrează valabilitatea și în epoca zborului cosmic. În opinia sa, progresul științific se construiește pas cu pas, prin perseverență și printr-un amestec de intuiție și disciplină. 

„În cercetare — spunea el — există zile în care faci un pas înainte, altele în care nu înaintezi deloc și uneori chiar regresezi. Important este să nu renunți, dar și să știi când o cale este greșită.”

Această gândire echilibrată, rațională și profund umană a devenit fundamentul metodei sale de lucru și de formare a tinerilor cercetători.

Contribuții științifice și domenii de cercetare

Deși specializat în fizica materiei condensate, Șerban Țițeica a avut o viziune largă asupra științei moderne. A fost preocupat de fizica plasmei, energia nucleară, precum și de progresele tehnologice generate de descoperirile din domeniul fizicii solidului.

Vorbea cu entuziasm despre revoluția adusă de tranzistori, care a permis miniaturizarea și eficientizarea calculatoarelor. În același timp, considera că fizica solidului este una dintre cele mai promițătoare ramuri ale științei aplicate.

În ceea ce privește energia nucleară, Țițeica a anticipat încă din anii ’70 tranziția de la reactoarele bazate pe fisiune — care folosesc elemente grele — către reactoarele de fuziune, bazate pe elemente ușoare aflate în stare de plasmă. Deși recunoștea dificultățile uriașe ale acestei tehnologii, era convins că progresul în acest domeniu va schimba destinul omenirii.

Filosofia cercetătorului: între rigoare și pasiune

Pentru Țițeica, știința nu era doar o profesie, ci o formă de viață. Spunea adesea că cele mai fericite momente erau acelea în care putea lucra ore întregi la o problemă de fizică, încercând să găsească o formulă, o lege, o explicație care să aducă mai multă ordine în haosul lumii.

În relația cu studenții, era un mentor exigent, dar generos, mereu atent la detalii, mereu dispus să asculte și să îndrume. 

Credea în valoarea responsabilității, a muncii susținute și a onestității intelectuale. Pentru el, cercetătorul adevărat trebuia să fie nu doar inteligent, ci și moral, capabil să recunoască greșelile și să caute mereu adevărul, indiferent de dificultăți.

O moștenire științifică durabilă

Șerban Țițeica a încetat din viață la 28 mai 1985, la vârsta de 77 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din București, alături de alte mari personalități ale culturii și științei românești.

Moștenirea sa, însă, continuă să trăiască. Prin lucrările științifice publicate, prin studenții pe care i-a format și prin viziunea sa pedagogică, Țițeica a contribuit decisiv la consolidarea fizicii românești moderne. 

Într-o perioadă dificilă, marcată de constrângeri ideologice și economice, el a reușit să mențină standarde academice ridicate și să insufle generațiilor tinere respectul pentru știință și pentru adevăr.

Un savant care a luminat propriul drum

Șerban Țițeica a fost mai mult decât „fiul marelui matematician Gheorghe Țițeica”. A fost un creator de școală, un promotor al gândirii științifice moderne și un simbol al integrității academice. 

Prin viața și opera sa, el a demonstrat că pasiunea pentru știință, dublată de perseverență și rigoare, poate modela nu doar cariere individuale, ci întreaga cultură științifică a unei națiuni.

Într-o lume aflată în continuă schimbare, Șerban Țițeica rămâne un exemplu de claritate, echilibru și dedicație absolută pentru cunoaștere. A trăit discret, a gândit profund și a lăsat în urmă o lumină pe care tinerii fizicieni români o urmează și astăzi.

Pentru generațiile care vin, numele său nu reprezintă doar o filă din istoria științei românești, ci un model de vocație și demnitate intelectuală. Celălalt mare Țițeică nu a trăit în umbra tatălui său – ci a construit o stea proprie pe cerul fizicii românești, una care continuă să strălucească peste timp.

Citește și: Povestea medicului Alexandru Obregia, psihiatrul genial care a tratat și vindecat mii de români „alienați mental”