Puține personalități din istoria muzicii au reușit să transforme opera într-un spectacol atât de viu, spectaculos și accesibil precum Gioachino Rossini. Compozitor italian extrem de prolific, celebru pentru umorul său muzical, pentru ritmurile amețitoare și pentru celebrele sale crescendo-uri, Rossini a dominat scena europeană în prima parte a secolului al XIX-lea și a devenit una dintre figurile care au deschis drumul către ceea ce avea să fie numit ulterior „Secolul de Aur” al operei italiene. Numele său este asociat în primul rând cu „Bărbierul din Sevilla”, una dintre cele mai cunoscute opere comice din toate timpurile, dar creația sa este mult mai amplă. A scris 39 de opere, potrivit instituțiilor dedicate operei sale, într-o perioadă incredibil de scurtă, și a compus, de asemenea, muzică de cameră, cântece, lucrări pentru pian și muzică sacră. Legătura lui Gioachino Rossini cu Bucureștiul este astăzi discretă, dar vizibilă în nomenclatura orașului. În Sectorul 2 există Strada Gioacchino Rossini, într-o zonă în care străzile poartă numele unor mari compozitori precum Frederic Chopin, Wolfgang Amadeus Mozart, Giuseppe Verdi și Ludwig van Beethoven. Documentele oficiale ale administrației electorale bucureștene confirmă existența străzii, iar un document recent al Sectorului 2 o include în infrastructura publică a zonei.

Copilul-minune născut într-o familie de muzicieni

Gioachino Antonio Rossini s-a născut la 29 februarie 1792, la Pesaro, într-o familie în care muzica făcea parte din viața de zi cu zi. Tatăl său, Giuseppe Rossini, era instrumentist la corn și trompetă, activ în orchestra orașului și în teatre, în timp ce mama sa, Anna Guidarini, era cântăreață. Copilăria lui Gioachino s-a desfășurat, astfel, în apropierea teatrelor și a spectacolelor, iar contactul timpuriu cu lumea muzicală avea să-i influențeze decisiv destinul.

Familia s-a mutat la Bologna, iar apoi la Lugo, unde tânărul Rossini a primit primele lecții serioase de muzică. Canonicul Giuseppe Malerbi i-a oferit lecții de bas cifrat și compoziție și i-a făcut cunoștință cu creațiile lui Wolfgang Amadeus Mozart și Joseph Haydn. Influența lui Mozart a fost atât de puternică, încât Rossini avea să fie poreclit în tinerețe „Tedeschino”, adică „Micul german”, deși Mozart fusese, evident, austriac.

În 1806, Rossini a intrat la Liceul Muzical din Bologna, unde a studiat violoncelul și pianul, iar ulterior contrapunctul. Încă din adolescență își manifesta talentul componistic. Celebrele „Sei sonate a quattro”, asociate perioadei sale de formare, datează din anii tinereții și demonstrează cât de devreme începuse să gândească asemenea unui compozitor matur.

Ascensiunea fulgerătoare a compozitorului care scria cu o viteză uluitoare

Rossini a intrat în lumea teatrului muzical la doar 18 ani. Debutul său oficial în domeniul teatral a avut loc la 3 noiembrie 1810, la Teatro San Moisè din Veneția, cu farsa „La cambiale di matrimonio”. Din acel moment, cariera sa a evoluat într-un ritm extraordinar. Până la „Semiramide”, prezentată la Veneția în 1823, compozitorul avea deja în spate peste 30 de opere seria, semiseria și buffa.

Anul 1813 a fost unul dintre momentele decisive ale consacrării sale. La Veneția au avut premiera „Tancredi” și „L'Italiana in Algeri”, iar succesul lor l-a transformat rapid într-un nume cunoscut în întreaga Italie. Potrivit tradiției biografice, Rossini devenise deja celebru la aproximativ 20 de ani, iar succesul său a continuat să crească în următorii ani.

În 1816 avea să apară „Bărbierul din Sevilla”, capodopera sa comică, urmată în 1817 de „Cenușăreasa”. La Napoli, unde s-a stabilit în 1815 și unde a lucrat pentru teatrele regale sub impresarul Domenico Barbaja, Rossini a abordat intens și opera seria, compunând lucrări precum „Otello”, „Armida”, „Mosè in Egitto”, „La donna del lago” și „Maometto II”.

În total, Rossini a compus 39 de opere. Ritmul este cu atât mai impresionant cu cât cea mai mare parte a producției sale teatrale s-a concentrat într-un interval relativ scurt. El a devenit cunoscut pentru rapiditatea cu care lucra, dar și pentru ingeniozitatea sa. Uneori reutiliza teme muzicale pe care le compusese anterior, adaptându-le unor lucrări noi, o practică ce trebuie privită în contextul ritmului extrem de solicitant al producției teatrale din epocă.

„Bărbierul din Sevilla” și revoluția operei comice

Rossini este considerat unul dintre cei trei mari reprezentanți ai tradiției bel canto, alături de Vincenzo Bellini și Gaetano Donizetti. Totuși, particularitatea sa constă în modul în care a transformat opera comică într-un gen de o energie și o virtuozitate fără precedent.

„Bărbierul din Sevilla”, prezentat în 1816, a devenit emblema acestei revoluții. Ritmul alert, situațiile comice, ansamblurile vocale spectaculoase și orchestrația dinamică au creat un tip de divertisment muzical care putea captiva publicul de la primele măsuri. Rossini a ridicat opera buffa la un nivel artistic care a depășit cu mult simpla funcție de divertisment.

Una dintre mărcile sale cele mai cunoscute a fost crescendo-ul, folosit repetat pentru a amplifica tensiunea și efectul comic sau dramatic. De aici a apărut și porecla „Monsieur Crescendo”, o ironie care trimitea tocmai la folosirea insistentă a acestei tehnici. În mâinile lui Rossini, însă, crescendo-ul devenea un instrument de construcție dramatică, nu doar un artificiu.

Influența sa a fost uriașă. Rossini a schimbat raportul dintre voce și orchestră, a exploatat virtuozitatea cântăreților și a creat situații muzicale în care ansamblurile deveneau adevărate motoare dramatice. Tocmai de aceea, opera sa continuă să fie prezentă pe marile scene internaționale.

Un geniu care a abandonat opera în plină glorie

Una dintre cele mai surprinzătoare decizii din viața lui Rossini a fost retragerea din compoziția de operă. În 1829, la Paris, a prezentat „William Tell”, ultima sa operă. După această creație monumentală, Rossini a renunțat la compoziția operistică, deși avea doar 37 de ani și se afla încă în plină glorie.

Decizia a rămas una dintre marile enigme ale istoriei muzicii. Rossini nu a încetat complet să compună. În anii următori a scris cântece și lucrări pentru pian și, mai târziu, creații religioase importante. Printre acestea se află „Petite messe solennelle”, o lucrare compusă în perioada târzie a vieții, care demonstrează că retragerea de la operă nu a însemnat abandonarea muzicii.

Un alt aspect fascinant al personalității sale era comoditatea. Rossini a rămas celebru și pentru anecdotele despre felul în care lucra, inclusiv povestea potrivit căreia obișnuia să compună din pat. Când o pagină de partitură i-ar fi căzut pe podea, în loc să se ridice să o recupereze, ar fi preferat să rescrie fragmentul. Povestea, devenită parte din mitologia rossiniană, surprinde foarte bine imaginea unui compozitor extrem de talentat, rapid și ironic față de propriile obiceiuri.

Rossini, omul care a transformat gastronomia într-o parte a spectacolului

Personalitatea lui Rossini nu poate fi separată de pasiunea sa pentru gastronomie. Compozitorul era un mare gurmand, dar și un bucătar și un amfitrion apreciat. În perioada în care a trăit la Paris, organiza mese fastuoase pentru prieteni, artiști și personalități ale vremii.

Numele său a rămas legat inclusiv de celebrul „Tournedos Rossini”, un preparat alcătuit din carne de vită, foie gras, trufe și sos Madeira. Asocierea cu gastronomia franceză a contribuit la transformarea lui Rossini într-un personaj cultural cu mult dincolo de limitele scenei. Preparatul este atribuit în diverse surse unor mari bucătari francezi, printre care Marie-Antoine Carême, prieten al compozitorului.

Rossini însuși a combinat umorul gastronomic cu muzica. În perioada târzie, a compus lucrări pentru pian și cântece cu titluri inspirate de preparate culinare, antreuri și deserturi. Pentru el, mâncarea și muzica făceau parte din aceeași artă a plăcerii, iar mesele sale pariziene au devenit legendare.

Prietenia cu Mozart și întâlnirea memorabilă cu Beethoven

Dacă Mozart a fost idolul tinereții sale, Beethoven a fost unul dintre marii compozitori pe care Rossini îi admira profund. Într-o formulare devenită celebră, Rossini spunea că Beethoven trebuia ascultat de două ori pe zi, Haydn de patru ori, iar Mozart în fiecare zi, pentru că Mozart era „mereu adorabil”.

Rossini l-a întâlnit pe Beethoven la Viena, într-o perioadă în care marele compozitor german era deja grav bolnav, aproape complet surd și se confrunta cu dificultăți materiale. Întâlnirea dintre cei doi a rămas una dintre cele mai cunoscute anecdote din istoria muzicii. Beethoven, după ce a aflat că tânărul italian era autorul „Bărbierului din Sevilla”, i-ar fi recomandat să continue să scrie opere comice, considerând că acest gen i se potrivea în mod natural.

Indiferent de forma exactă în care a fost transmis dialogul, episodul exprimă ceva esențial despre poziția pe care Rossini o dobândise deja în lumea muzicală europeană. Era un compozitor tânăr, celebru și suficient de influent pentru a fi primit de unul dintre cei mai mari muzicieni ai epocii.

Legătura cu Verdi și omagiul muzical de după moarte

Rossini a exercitat o influență importantă asupra generației care avea să ducă opera italiană într-o nouă epocă, iar printre admiratorii săi s-a numărat Giuseppe Verdi. De aceea, asocierea lui Rossini cu Verdi nu trebuie înțeleasă doar prin simpla apropiere cronologică dintre cei doi, ci și prin influența pe care generația rossiniană a exercitat-o asupra dezvoltării operei italiene.

După moartea lui Rossini, la 13 noiembrie 1868, Verdi a propus realizarea unei mari Messe pentru comemorarea primului an de la dispariția compozitorului. Proiectul a reunit 13 compozitori italieni, fiecare contribuind cu o parte a lucrării. „Messa per Rossini” urma să fie interpretată la Bologna, în Bazilica San Petronio, la un an de la moartea lui Rossini.

Din cauza unor probleme financiare, logistice și organizatorice, proiectul nu a fost realizat atunci. Partitura completă a fost redescoperită de muzicologul David Rosen în 1986 și a avut prima interpretare în 1988, la Stuttgart. În decembrie 2017, lucrarea a fost prezentată și în Bazilica San Petronio din Bologna, locul pentru care fusese conceput inițial omagiul.

Astfel, la aproape un secol și jumătate de la moartea lui Rossini, publicul a putut asculta în sfârșit în locul destinat inițial această amplă declarație de admirație a lui Verdi și a colegilor săi.

Strada Gioacchino Rossini din București, într-un cartier al marilor compozitori

În București, memoria lui Rossini este păstrată printr-o arteră din Sectorul 2. Strada Gioacchino Rossini se află în zona cartierului Floreasca și este inclusă oficial în delimitarea administrativă și electorală a Sectorului 2. Documentele publice indică strada ca arteră integrală și o plasează în aceeași zonă cu străzi care poartă numele unor compozitori celebri.

Prezența sa aici este cu atât mai interesantă cu cât topografia simbolică a zonei reunește nume precum Mozart, Beethoven, Chopin și Giuseppe Verdi. Practic, o plimbare prin această parte a Bucureștiului poate deveni, măcar prin numele străzilor, o incursiune în istoria muzicii europene.

Pentru București, numele străzii reprezintă o formă discretă de omagiu adus unui compozitor care a schimbat definitiv istoria operei. Pentru Rossini, însă, adevărata măsură a posterității nu este o stradă, un monument sau o placă memorială, ci faptul că muzica sa continuă să fie cântată.

„Bărbierul din Sevilla”, „Cenușăreasa”, „William Tell”, „Semiramide” și celelalte opere ale sale fac parte în continuare din repertoriul marilor teatre lirice. Rossini a trăit doar 76 de ani, dar a lăsat în urmă o operă creată cu o viteză uluitoare și cu o inventivitate care a schimbat pentru totdeauna teatrul muzical.

Compozitorul născut la Pesaro a fost, în același timp, copil-minune, vedetă europeană, maestru al operei comice, autor de opere serioase, admirator al lui Mozart, interlocutor al lui Beethoven, reper pentru Verdi, gurmand, amfitrion și personaj cu un umor aparte. Iar Strada Gioacchino Rossini din București păstrează, într-un colț al orașului, numele unuia dintre oamenii care au făcut din opera italiană una dintre cele mai spectaculoase forme de artă ale lumii.

Citește și: Oedipe, capodopera la care marele George Enescu a lucrat 20 de ani: ” e cea mai dragă sufletului meu!”