La căminul din strada Cantacuzino, poarta se închidea la ora opt seara. Cine întârzia rămânea afară, indiferent de motiv. Așa funcționa, în anii '20, unul dintre primele cămine de stat pentru studenți din capitală, într-o clădire care fusese cândva școală, cu dormitoare cu paturi de fier și o sală de lectură pe care puțini o puteau folosi din cauza podelei șubrede.

Povestea începe oficial pe 27 august 1919, când apare Decretul de lege Nr. 3668, actul care reglementează pentru prima dată la nivel național căminele și cantinele universitare. Legea înființează pe lângă fiecare universitate o societate numită „Căminul studenților", cu misiunea de a construi și administra spații de cazare și masă pentru tinerii veniți la studii. Banii veneau din taxele de înscriere, din plata pensiunilor la cămin, din subvenții de stat și din donații publice. Din 1923, un regulament de 78 de articole stabilește în detaliu cum funcționează totul: cine are prioritate la un loc, cât plătește, ce se întâmplă dacă nu iei examenele.

Studenții erau împărțiți în trei categorii. Solvenții plăteau taxa integral, semi-solvenții jumătate, iar cei fără plată aveau prioritate absolută la repartizare, alături de semi-solvenți. Locurile rămase liberi mergeau la solvenți, care trebuiau oricum să treacă printr-un concurs anual, ținut între 15 octombrie și 1 noiembrie: o probă scrisă și una orală, la materii diferite în funcție de anul de studiu. Cine lua note bune la facultate și frecventa cursurile își păstra locul și anul următor. Cine nu, îl pierdea.

Cămine pe facultăți, nu pe cartiere

Bucureștiul interbelic nu avea un singur campus studențesc, ci o rețea de clădiri răspândite prin oraș, fiecare legată de o facultate anume. Studenții de la Medicină stăteau în strada Cantacuzino. Cei de la Științe, Drept și Farmacie, în strada Scaune. Filosofia și Literele aveau căminul din strada Sfinții Voievozi, mutat din octombrie 1929 tot pe Cantacuzino, la numărul 36. Teologii erau găzduiți la Biserica Radu-Vodă, iar veterinarii pe Splaiul Magheru, în clădirea propriei facultăți.

Căminul din Cantacuzino, condus de un conferențiar universitar, avea 220 de locuri, dar la cantină veneau zilnic aproape 380 de persoane, pentru că mâncau acolo și studenți care nu locuiau în cămin. Dormitoarele aveau paturi de fier, mese și scaune. În grădină erau montate aparate de gimnastică, iar un frizer venea „la domiciliu" contra a 8 lei. De aprovizionare și de buna funcționare a gospodăriei se ocupau directorul și soția lui, ajutați de delegați aleși dintre studenți.

Pentru fete, lucrurile stăteau altfel. Primul cămin feminin funcționa în strada Sfântul Ștefan, într-o clădire închiriată care avea mare nevoie de reparații. Cele 80 de studente erau grupate pe facultăți în dormitoare comune, fără mese și fără scaune în majoritatea camerelor. Citeau și scriau în pat, sau la o singură masă, pe rând. Aceleași dormitoare serveau și drept bibliotecă, sală de studiu, spațiu de primire a musafirilor și, ocazional, spălătorie. Nu exista bibliotecă separată, nici infirmerie, nici sală de gimnastică. Cantina, amenajată într-o fostă sală de sport, hrănea și 150-200 de eleve externe. Cele care întârziau găseau adesea masa terminată, iar unele împărțeau porția cu colege rămase fără cartelă.

Căminul particular unde condițiile erau altele

Contrastul cel mai clar venea din afara sistemului de stat. Căminul Spiru Haret, din strada Dionisie, funcționa din 1908 sub conducerea Clotildei Averescu și, la finalul anilor '20, găzduia 200 de interne și primea alte 150 de externe la masă. Internele plăteau anual între 10.000 și 30.000 de lei, externele între 1.400 și 1.800 de lei pe lună — sume care arată o clientelă cu posibilități mult peste media studenților de la cămin.

Clotilde Averescu nu era o simplă administratoare. Se născuse Clotilde Caligaris, italiancă cu tată grec, dintr-o familie înstărită, și fusese soprană la Opera din Milano înainte să devină soția mareșalului Alexandru Averescu, eroul de la Mărăști și, ulterior, prim-ministru al României. În București s-a implicat constant în acte de caritate: a construit la Câmpina, în 1930, un pension de odihnă pentru copiii orfani de război, iar căminul din strada Dionisie era una dintre inițiativele prin care își punea averea și rețeaua de relații în slujba tinerilor fără posibilități. Când a murit, în 1934, trupul ei a fost depus mai întâi chiar la căminul „Spiru Haret", înainte de a fi dus la conacul familiei de la Halânga.

La intrare erau un parloir și o cancelarie, plus un registru în care fiecare studentă nota, la plecare, unde se duce și cât lipsește. Camerele aveau 3-5 paturi, mese de lucru și scaune, și erau descrise drept curate și luminoase. Sala de studiu se învecina cu o bibliotecă de peste 5.000 de volume. Bucătăria cantinei era dotată cu mașini electrice pentru spălat vase, curățat cartofi, tocat carne și bătut ouă — un nivel de echipare rar pentru vremea aceea. Spălătoria din curte deservea și studentele, și personalul, și clienți din afara căminului, iar veniturile de acolo acopereau o parte din cheltuieli.

O zi obișnuită la Spiru Haret începea la șapte fără un sfert dimineața, cu ceai sau cafea servite o jumătate de oră mai târziu. Studentele citeau în sala de studii sau la bibliotecă, primeau o gustare la ora zece, apoi luau masa de prânz între douăsprezece și jumătate și unu și jumătate, mereu în patru feluri. După-amiaza mergeau la cursuri, la laborator sau la bibliotecă, iar cine se afla în cămin la ora patru primea ceai. Cina se servea la opt fără un sfert, iar la opt fix poarta se închidea. De două ori pe săptămână ieșeau la teatru, întotdeauna în grup.

Regulile care nu se negociau

Indiferent de cămin, câteva reguli rămâneau fixe: curățenia desăvârșită, ora de intrare — 23:00 pentru băieți, 21:30 pentru fete — și interdicția vizitelor în afara zilei, primite doar în cancelarie. Fiecare cămin avea o infirmerie pentru „boalele ușoare", iar de partea de igienă răspundea un student de la Medicină, capabil să dea primul ajutor.

Rețeaua a crescut constant în anii '30. Din septembrie 1931 funcționau în București 26 de cămine județene, 20 pentru băieți și 6 pentru fete, majoritatea în clădiri închiriate. La acestea se adăugau căminele particulare, care operau fără aprobarea universității. Nu toate proiectele s-au concretizat: o donație din 1928, un imobil în strada Pictor Grigorescu, era destinată unui cămin pentru studenții de la Științe și Litere, dar clădirea nu devenise cămin nici măcar în 1940.

Condițiile proaste au dus la proteste, iar în 1937 au fost închise căminele considerate insalubre. Altele au fost desființate de rectorat pentru că deveniseră spații de activism legionar. Anul 1944 a lovit rețeaua direct: unele cămine au fost bombardate, altele ocupate de soldați sovietici.

Tot din 1937 datează Casa Studențească de pe Calea Plevnei, ridicată din banii unei subscripții publice organizate de ziarul „Universul". Clădirea nu era gândită pentru cazare, ci pentru sală de lectură, bibliotecă, restaurant și sală de spectacole — spațiul avea să fie redenumit, în comunism, Casa de cultură a studenților „Grigore Preoteasa". Sistemul de cămine construit între cele două războaie a rămas, cu toate lipsurile lui, scheletul pe care s-a dezvoltat cazarea studențească din București după 1960, când pe malul Dâmboviței, în zona Grozăvești, aveau să apară primele blocuri ale complexului Regie.

Foto:  Curtea căminului studențesc din Cantacuzino, anii '20. Imagine ilustrativă, generată.