Cine a copilărit în anii ’80 sau ’90 își amintește cu siguranță cum arăta o zi obișnuită de vară: curtea blocului era plină de copii care alergau, țopăiau, inventau jocuri, cădeau și se ridicau imediat, fără cronometru, fără antrenor și fără ca un adult să le spună „acum e timpul pentru sport”.

Astăzi, lucrurile s-au schimbat radical. Copiii fac mișcare în centre specializate, poartă ceasuri cu senzori, urmează programe, iar activitatea fizică a devenit un „obiectiv” – planificat, plătit și, de multe ori, digitalizat.

Cum s-a ajuns aici? Ce am câștigat și ce am pierdut pe drum?

De la joaca liberă la sport organizat

Mișcarea fizică nu mai e spontană. Copiii nu mai ies „la joacă” cu cheia de gât, ci se duc la cursuri: înot, dans, arte marțiale, gimnastică. Au program, antrenor și uneori chiar „evaluare”. E o mișcare ghidată, cu scop și structură, ceea ce nu e rău în sine – ba dimpotrivă, înseamnă disciplină, perseverență, chiar și rezultate.

Dar s-a pierdut o parte esențială: joaca aceea fără reguli clare, în care copilul învăța să negocieze, să se adapteze, să inventeze. Într-un meci de fotbal în parcare sau într-un „elastic” improvizat cu șireturi, se exersau mult mai mult decât mușchii: se construiau relații, se testau limite, se creștea în mod natural.

Când sportul devine „activitate monitorizată”

Astăzi, ceasurile inteligente și aplicațiile de fitness au devenit aproape reflex. Copiii își numără pașii, monitorizează caloriile sau „urcă în clasament” pe platforme de antrenament online. Totul poate fi cuantificat, urmărit, analizat.

Partea bună? Poate încuraja constanța și motivația. Partea mai puțin bună? Riscăm să transformăm mișcarea într-o activitate de „bifat” și să uităm de bucuria pură, instinctivă, de a te mișca pentru că așa simți.

Orașul care nu mai lasă loc jocului

Un alt motiv pentru care joaca s-a mutat în centre este pur și simplu... lipsa de spațiu. Curțile dintre blocuri s-au transformat în parcări. Curțile școlilor sunt închise după ore. Locurile de joacă sunt frumoase, dar foarte „controlate”. Iar părinții, pe bună dreptate, sunt tot mai precauți.

Așa că, în lipsa locului „de ieșit afară”, părinții caută soluții: cursuri plătite, programe gândite, sport cu abonament. Nu e nimic greșit aici – e o adaptare firească la context. Dar e important să înțelegem că nu toată mișcarea se face în echipament sportiv.

Joaca liberă, ingredientul de neînlocuit

Cercetările arată clar: joaca liberă e esențială pentru dezvoltarea copilului. În timpul unui joc spontan, copilul învață să ia decizii, să își controleze emoțiile, să se adapteze și să-și folosească imaginația.

Mișcarea liberă, neplanificată, nu e doar despre corp – e despre încredere, curaj, autonomie. Și oricât de bine ar fi gândit un antrenament, nu poate înlocui complet acest tip de învățare.

Ce putem face ca părinți?

Nu e vorba să întoarcem timpul înapoi sau să scoatem copiii din centrele de sport. Trăim în altă realitate, cu alte riscuri, alte nevoi. Însă putem încerca să păstrăm un echilibru.

Putem lăsa copilul să alerge liber prin parc, să se urce în copac, să joace un meci de fotbal cu vecinii fără reguli stricte. Putem încuraja joaca dezordonată, nestructurată, care nu produce performanță, dar hrănește creativitatea și stima de sine.

Poate că provocarea noastră, ca părinți ai generației digitale, nu e doar să oferim sport de calitate, ci să nu uităm cât de valoroasă e mișcarea aceea „fără sens” – cea care, paradoxal, construiește cele mai importante resurse ale copilului.