Skip to main content

Focus

„Hoțoaicele” Bucureștiului Interbelic: istoria femeilor care au terorizat Capitala acum 100 de ani

„Hoțoaicele” Bucureștiului Interbelic: istoria femeilor care au terorizat Capitala acum 100 de ani

Hoatele din Bucurestiul Interbelic. Foto Berceni de Poveste

By Andreea Bisinicu

  • Articole
  • 19 NOV 26

În Bucureștiul anului 1932, aglomerația din piețe, magazine, tramvaie și locurile unde se adunau mulți oameni oferea terenul ideal pentru hoții de buzunare. Printre aceștia se aflau și femei care își transformaseră furtul într-o adevărată meserie. Unele lucrau în echipă, altele se foloseau de deghizări sau de agitația creată intenționat în jurul victimelor. Un reportaj publicat de W. Șerban în revista Ilustrațiunea Română, în numărul din 16 noiembrie 1932, a încercat să pătrundă în această lume puțin cunoscută publicului. Jurnalistul a pornit pe urmele unor femei cunoscute poliției și care ajunseseră de mai multe ori la închisoarea Văcărești. Printre personajele prezentate se aflau Floarea Singureanu, cunoscută și sub alte nume, și Ecaterina Nicolae, o hoață specializată în furturile comise la nunți și înmormântări.

Floarea Singureanu, hoața care lucra în magazine

Prima dintre femeile urmărite de W. Șerban era Floarea Singureanu, despre care articolul precizează că mai era cunoscută sub numele de Marica Ionescu și Elena Stamate. Reporterul a recurs la o metodă neobișnuită pentru a obține o discuție sinceră: s-a prezentat drept un fost „coleg” de la Văcărești, încercând astfel să-i câștige încrederea.

Portretul rezultat este cel al unei femei care ar fi transformat furtul din magazine într-o activitate bine organizată. Potrivit relatării din Ilustrațiunea Română, una dintre loviturile sale cele mai importante ar fi fost furtul unei cantități de peste 20 de metri de mătase. Schema implica cel puțin trei persoane și se baza pe distragerea atenției vânzătorului.

Floarea ar fi intrat într-un magazin împreună cu Ștefana Dumitrescu. Cele două s-ar fi comportat ca niște cliente nehotărâte, cerându-i vânzătorului să scoată numeroase materiale pentru a le putea examina. În timp ce atenția acestuia era concentrată asupra mărfurilor, Floarea ar fi ascuns mătasea sub o haină largă, descrisă de reporter drept o haină în formă de pelerină.

Ulterior, ea ar fi ieșit în apropierea vitrinei și ar fi transmis marfa unei a treia complice, care a dispărut rapid. Potrivit articolului, materialul furat ar fi fost valorificat pentru 7.000 de lei, o sumă importantă în economia vremii. Episodul este însă cunoscut astăzi exclusiv din relatarea jurnalistică din 1932, iar valoarea exactă a banilor și împrejurările furtului nu pot fi verificate independent din surse accesibile.

Ceea ce l-a impresionat pe reporter nu a fost doar povestea furtului, ci impresia că experiența închisorii nu schimbase fundamental comportamentul femeii. În timpul discuției, Floarea i-ar fi mărturisit că se ocupă de gospodărie. Totuși, reporterul a observat că aceasta îl privea cu atenție și a sugerat că ar putea reveni la vechea „meserie”.

Descrierea lui W. Șerban trebuie citită cu precauție. Autorul construiește un portret psihologic puternic, influențat de concepțiile criminologice populare în presa interbelică. El o prezintă pe Floarea drept o infractoare pentru care furtul devenise aproape un reflex. Astăzi, asemenea caracterizări nu pot fi considerate evaluări psihologice sau criminologice în sens modern, ci doar observațiile unui jurnalist din anii ’30.

Ecaterina Nicolae, hoața care se infiltra la nunți și înmormântări

A doua femeie prezentată în reportaj era Ecaterina Nicolae, al cărei mod de operare era cu totul diferit. Dacă Floarea Singureanu era asociată cu furturile din magazine, Ecaterina ar fi preferat locurile unde oamenii se adunau în număr mare și unde emoția sau agitația făceau mai ușoară apropierea de victime.

Potrivit relatării publicate în 1932, ea se infiltra la înmormântări și se comporta ca o rudă sau cunoștință a persoanei decedate. La apropierea de catafalc, își juca rolul unei femei îndurerate, iar reporterul susținea că această aparență îi permitea să se apropie de participanți fără să trezească suspiciuni.

În momentul în care aglomerația devenea mai mare, femeia ar fi identificat victima și ar fi profitat de îmbulzeală pentru a-i sustrage bunurile. După aceea, dispărea înainte ca cei păgubiți să înțeleagă ce se întâmplase.

La nunți, strategia era opusă. Ecateria devenea, potrivit articolului, o femeie veselă și comunicativă. Se amesteca printre invitați, participa la atmosfera petrecerii și se apropia de oameni fără să pară suspectă. Tocmai această schimbare de comportament i-ar fi permis să-și aleagă victimele.

W. Șerban a încercat să o întâlnească folosind, din nou, o identitate inventată. A ajuns la locuința ei sub pretextul că ar căuta o croitoreasă care ar locui la mansardă. Întâlnirea a devenit rapid tensionată atunci când reporterul i-a sugerat că o cunoaște de la o înmormântare din Dealul Spirii.

Femeia ar fi devenit imediat precaută, bănuind că interlocutorul putea avea legătură cu lumea închisorilor sau cu poliția. În cele din urmă, însă, conversația s-ar fi transformat într-o adevărată „spovedanie”.

Cel mai spectaculos episod relatat de Ecaterina era, potrivit articolului, un furt comis la o înmormântare. Ea ar fi luat nu doar banii destinați preotului și groparului, ci chiar și inelul de pe mâna persoanei decedate. Este una dintre cele mai neobișnuite afirmații din reportaj și trebuie tratată strict ca o mărturie atribuită femeii de jurnalist, nu ca un fapt confirmat printr-un dosar judiciar disponibil astăzi.

La finalul întâlnirii, Ecaterina ar fi susținut că devenise „femeie de treabă” și că nu mai practica furturile. Reporterul, însă, a rămas sceptic, iar concluzia sa a fost construită în jurul proverbului potrivit căruia omul își poate schimba înfățișarea, dar nu și năravul.

Văcărești, locul unde se întâlneau drumurile lor

Un element comun al acestor povești este închisoarea Văcărești. Pentru lumea infracțională bucureșteană interbelică, penitenciarul devenise unul dintre locurile în care ajungeau persoane condamnate pentru furturi și alte infracțiuni. În reportaj, experiența Văcăreștiului este folosită chiar ca element de recunoaștere între personaje.

Reporterul își construiește întreaga investigație pornind de la ideea că femeile respective erau „cliente” cunoscute ale poliției și că trecuseră în repetate rânduri prin sistemul penitenciar. În cazul Floarei Singureanu, pretinsa experiență comună de la Văcărești este chiar cheia prin care jurnalistul reușește să obțină mărturii despre trecutul ei.

Văcăreștiul avea însă o istorie mult mai veche decât cea penitenciară. Fosta mănăstire, ctitorită la începutul secolului al XVIII-lea de Nicolae Mavrocordat, fusese transformată în închisoare de stat în secolul al XIX-lea. În deceniile următoare, numele Văcărești avea să fie legat atât de deținuți politici și intelectuali, cât și de infractori de drept comun.

Pentru femeile descrise de W. Șerban, Văcăreștiul reprezenta, în narațiunea jurnalistică, nu doar locul detenției, ci și un fel de spațiu de apartenență profesională. Reporterul exploatează tocmai această familiaritate pentru a pătrunde într-o lume greu accesibilă unui observator obișnuit.

Bucureștiul aglomerat și lumea hoților de buzunare

Povestea celor două femei scoate la iveală și un București foarte diferit de cel de astăzi. Capitala interbelică era un oraș în plină dezvoltare, cu magazine, piețe, mijloace de transport aglomerate, restaurante, cinematografe, târguri și numeroase evenimente publice. Toate aceste locuri ofereau oportunități pentru furturile de buzunare.

Hoții profitau, în primul rând, de neatenția oamenilor. O aglomerație creată într-un magazin, o ceremonie funerară, o nuntă sau orice alt loc în care participanții erau concentrați asupra unui eveniment puteau crea condițiile ideale pentru o infracțiune rapidă.

În cazul femeilor descrise de W. Șerban, interesantă este tocmai folosirea unor roluri sociale. Floarea intra în magazin sub aparența unei cliente, în timp ce Ecaterina putea apărea ca o femeie îndurerată sau, dimpotrivă, ca o participantă veselă la o nuntă. Disimularea era, în relatarea reporterului, la fel de importantă ca dexteritatea.

Totodată, articolul reflectă și gustul presei interbelice pentru personaje pitorești și povești spectaculoase. Termeni precum „operatoare”, descrierile fizionomice și accentul pus pe „viața intimă” a infractoarelor transformă reportajul într-o combinație de anchetă jurnalistică și literatură de senzație.

Ce rămâne din povestea „hoțoaicelor” după aproape un secol

La aproape un secol distanță, Floarea Singureanu și Ecaterina Nicolae nu apar ca personaje cu biografii documentate în detaliu în istoriografia generală a Bucureștiului. Ele au supraviețuit mai ales prin reportajul publicat de W. Șerban în Ilustrațiunea Română la 16 noiembrie 1932 și prin preluări ulterioare ale acestuia.

Tocmai de aceea, povestea lor este valoroasă mai ales ca document despre viața cotidiană și despre felul în care presa interbelică descria criminalitatea urbană. Reportajul arată cum funcționa o anumită categorie a infracționalității de proximitate și cât de inventivi puteau fi hoții în folosirea aglomerației și a aparențelor.

Floarea Singureanu rămâne în memoria articolului drept femeia asociată cu furturile din magazine, capabilă să ascundă o cantitate mare de material și să lucreze împreună cu complici. Ecaterina Nicolae apare drept hoțoaica ce transforma nunțile și înmormântările în teren de lucru. Iar Ștefana Dumitrescu este menționată ca parteneră într-unul dintre furturile atribuite Floarei.

Dincolo de senzaționalul poveștilor, reportajul oferă o imagine rară asupra Bucureștiului de acum aproape 100 de ani: un oraș aglomerat, în care magazinele și locurile de socializare deveneau și scene ale unor mici infracțiuni, iar poliția își construia propriile „liste” de personaje cunoscute. Povestea „hoțoaicelor” rămâne astfel o curiozitate a Bucureștiului interbelic, dar și un exemplu despre cât de atent trebuie citite sursele de presă atunci când trecutul este reconstruit după aproape un secol.

Citește și: Simboluri ale Bucureștiului: De la Modern la Berlin și Club Control, istoria localului frecventat de Enescu și Brâncuși

Evenimente viitoare

Concerte și Festivaluri

Gramofone

-