Bucureștiul este un oraș care se schimbă în fiecare zi, dar nu întotdeauna în direcția în care ne-am dori. Între trafic, temperaturi tot mai greu de suportat vara, presiunea pusă pe spațiile verzi și cartierele construite pe repede înainte, întrebarea nu mai este dacă avem nevoie de o transformare, ci cum o facem astfel încât orașul să rămână locuibil pentru oamenii lui.

Am stat de vorbă cu Ciprian Sipoș - green designer, strateg în gândire circulară și educator climatic, care propune o altă perspectivă asupra Capitalei: una în care sustenabilitatea nu înseamnă doar piste de biciclete, copaci plantați sau clădiri noi cu etichetă verde, ci un oraș proiectat să ne ajute să alegem mai bine, zi de zi. 

Vorbim despre sol, umbră, mobilitate, reciclare, renovare, educație și despre „stratul de conștientizare” care ar putea transforma Bucureștiul dintr-un oraș pe care doar îl traversăm într-un oraș din care învățăm.

Ciprian, mai întâi prezintă-te un pic bucureștenilor. Știu că ești green designer, strateg în gândire circulară și educator climatic, dar spune-ne mai multe – tradu-ne ce înseamnă aceste lucruri.

Cred că, dacă ar trebui să mă descriu foarte simplu, aș spune că sunt un fel de traducător între lumi. Lucrez la intersecția dintre design, economie circulară, educație și schimbare comportamentală. Sunt antreprenor social, lucrez în zona designului circular și a arhitecturii, dezvolt experiențe și simulatoare, programe educaționale și proiecte despre sustenabilitate, viitor și inovare. Dar, de fapt, nu simt că schimb domeniile. Schimb doar contextul.

Instrumentul meu este Design Thinking: observ înainte să judec, pun întrebări înainte să ofer răspunsuri și încerc să înțeleg oamenii înainte să construiesc soluții. Pentru mine, cele mai interesante idei apar exact la intersecția dintre discipline.

Poate de aceea mi s-a spus de multe ori că sunt „shaorma cu de toate”. Și am ajuns să cred că nu este neapărat un defect. Într-o lume în care problemele nu mai respectă granițele dintre domenii, poate avem nevoie de mai mulți oameni care știu să conecteze punctele.

OK, să vedem cum traducem asta în zona urbană: dacă ai primi libertatea de a redesena Bucureștiul pentru următorii 20 de ani, care ar fi primele trei schimbări pe care le-ai face?

Aș începe cu trei lucruri: spațiu pentru oameni, infrastructură verde și un oraș care ne ajută să luăm decizii mai bune.

Aș muta treptat centrul de greutate al orașului de la mașină către pieton, transport public și bicicletă. Apoi aș trata vegetația și solul ca infrastructură critică, nu ca decor urban.

Și aș adăuga ceea ce numesc un „awareness layer”: un strat de conștientizare peste infrastructura existentă. Un oraș care îți permite să faci ceva sustenabil, dar îți face și alegerea mai ușoară, mai vizibilă și mai firească.

Nu cred că Bucureștiul are nevoie doar de mai mult beton „verde”. Are nevoie de un alt mod de a funcționa. Un alt tip de gândire și pregătire climatică.

Cum arată, concret, un oraș european cu adevărat sustenabil? Ai exemple reale? După ce indicatori îl recunoaștem, dincolo de parcuri, piste de biciclete și câteva autobuze electrice?

Un oraș sustenabil nu este cel care are cele mai multe panouri solare sau cele mai frumoase piste de biciclete, ci cel care reduce dependența oamenilor de resurse și de infrastructuri care consumă inutil.

M-aș uita la indicatori precum calitatea aerului, accesul la spații verzi, temperatura în cartiere, timpul pierdut în trafic, procentul deplasărilor nemotorizate, consumul de energie al clădirilor, cantitatea de materiale recuperate și, foarte important, cât de ușor poate un om să își rezolve nevoile zilnice aproape de casă.

De fapt, un oraș bun îți face comportamentul sustenabil cel mai simplu comportament posibil.

Care sunt cele mai grave trei greșeli de dezvoltare urbană pe care Bucureștiul le face în prezent?

Prima este că tratăm terenul ca pe o resursă infinită. Construim până la limită și uităm că solul, lumina, aerul și vegetația sunt infrastructură urbană.

A doua este fragmentarea. Construim proiecte și rezolvăm probleme punctual, fără să ne uităm suficient la sistem: mobilitate, apă, căldură, spații publice, servicii și comunitate.

A treia este că dezvoltăm infrastructură fără să proiectăm suficient și comportamentele care apar în jurul ei.

Putem construi o infrastructură impecabilă, dar dacă oamenii nu o folosesc sau o folosesc greșit, soluția rămâne incompletă. De aceea spun că Bucureștiul are nevoie și de un „behavioural layer”.

Ai spus într-un alt interviu că Bucureștiul are nevoie și de un „awareness layer” peste infrastructura sa. Ce ar însemna acesta în viața de zi cu zi a unui bucureștean?

Înseamnă ca orașul să ne ajute să devenim mai conștienți de consecințele alegerilor noastre. Astăzi avem foarte multă informație, dar între „știu” și „fac” există un gap uriaș. Știm că risipim mâncare, energie sau timp, dar asta nu înseamnă automat că ne schimbăm comportamentul. Un awareness layer ar putea transforma orașul într-un spațiu de feedback: să vezi cât consumi, cât economisești, ce impact are o alegere sau ce alternativă ai la îndemână.

Practic, nu mai învățăm despre oraș, ci învățăm în oraș.

Dacă Primăria Capitalei ți-ar cere un plan care să poată începe mâine, cu rezultate vizibile într-un an, care ar fi primele cinci măsuri pe care le-ai propune?

Aș merge pe lucruri foarte concrete.

1. Aș începe un program serios de răcire urbană: arbori, umbrire, suprafețe permeabile și intervenții rapide în zonele cu temperaturi ridicate.

2. Aș transforma anumite străzi și parcări în spații temporare pentru oameni, ca să testăm înainte să construim definitiv.

3. Aș introduce reguli clare pentru spațiul verde și solul permeabil în dezvoltările noi.

4. Aș crea un sistem municipal pentru recuperarea și reutilizarea materialelor din demolări și renovări. Aș proiecta urgent un sistem de recuperae a apei.

5. Aș transforma câteva cartiere în adevărate laboratoare urbane, unde să testăm economia circulară, mobilitatea și comportamentele sustenabile împreună cu comunitatea.

Aș prefera să testăm zece soluții mici și să vedem ce funcționează decât să așteptăm zece ani pentru o soluție perfectă.

Bucureștiul pierde spații verzi, iar în multe cartiere se construiește aproape până la marginea trotuarului. Ce reguli obligatorii ar trebui să respecte orice nouă dezvoltare imobiliară?

În primul rând, dezvoltarea nu ar trebui să poată elimina complet solul viu. Trebuie să existe o proporție clară de teren permeabil și vegetație, nu doar jardiniere puse peste beton. Apoi, trebuie protejate lumina, ventilația naturală, accesul la spații publice și relația clădirii cu strada. Și aș introduce o regulă simplă: orice dezvoltare nouă ar trebui să lase cartierul mai bun decât l-a găsit. Deoarece eficientă trebuie să fie și contribuția clădirii la ecosistemul urban.

Ar trebui introdus un procent minim de sol permeabil și vegetație pentru fiecare teren construit? Ce prag ar fi realist pentru București?

Da. Altfel, solul rămâne una dintre acele resurse invizibile pe care le consumăm până când dispar. Aș vedea ca punct de plecare un prag de aproximativ 30% din teren pentru sol permeabil și vegetație, adaptat însă tipului de dezvoltare și contextului urban. În anumite zone ar trebui să fie mai mult. Important este ca procentul să nu poată fi „păcălit” prin soluții decorative. Un copac într-un ghiveci nu înlocuiește un sistem de sol viu care poate absorbi apă, susține biodiversitatea și reduce temperatura.

Cum putem combate efectul de insulă de căldură în cartierele sufocate de asfalt și beton? Ce soluții pot fi aplicate repede?

Nu trebuie să așteptăm proiecte de zece ani ca să facem orașul mai rece. Putem începe cu arbori adaptați locului, umbrire, suprafețe permeabile, grădini de ploaie, reducerea asfaltului inutil și transformarea anumitor parcări sau spații minerale în zone verzi. Dar aș face ceva foarte important înainte: aș cartografia temperaturile la nivel de cartier. Trebuie să știm unde este problema cea mai mare și să intervenim acolo. 

Plantăm adesea copaci maturi în campanii publice, apoi îi vedem uscați după câteva luni. Cum ar trebui organizată profesionist înverzirea orașului?

În primul rând, trebuie să încetăm să confundăm plantarea cu înverzirea. Un copac plantat nu este un copac crescut. Înverzirea trebuie gândită ca un sistem: alegerea speciei în funcție de sol și microclimat, calitatea materialului săditor, spațiul disponibil pentru rădăcini, apă, protecție și întreținere în primii ani. Aș schimba și logica achizițiilor publice: nu doar „câți copaci plantăm?”, ci „câți copaci sănătoși avem după trei sau cinci ani?”. Rezultatul trebuie măsurat în arbori vii și sănătoși.

În București se plantează o mulțime de platani. Care e adevărul legat de platani: sunt ei nocivi populației, pe termen mediu și lung? Și dacă da, cu ce ar trebui înlocuiți?

Nu cred că problema poate fi redusă la „platanul este bun” sau „platanul este rău”. Platanul este o specie urbană valoroasă în anumite condiții, dar problema apare atunci când orașul ajunge să se bazeze prea mult pe aceeași specie. Aș fi mai preocupat de monocultură, biodiversitate și adaptarea speciilor la microclimat decât de găsirea unui singur „copac perfect”. Orașul are nevoie de diversitate: specii adaptate la secetă și căldură, cu valoare ecologică și cu spațiu suficient pentru dezvoltare. Practic, nu aș înlocui o obsesie cu alta. Aș înlocui monocultura cu biodiversitate.

Bucureștiul are multe clădiri vechi și mii de apartamente ineficiente energetic. Este mai sustenabil să construim permanent clădiri „verzi” noi sau să recuperăm și să adaptăm ceea ce există deja?

De cele mai multe ori, cea mai sustenabilă clădire este cea pe care nu trebuie să o construiești din nou. Când demolăm și reconstruim, ignorăm energia, materialele, infrastructura și memoria deja existente în clădire. Asta nu înseamnă că orice clădire trebuie păstrată cu orice preț, dar prima întrebare ar trebui să fie: ce putem salva, adapta și îmbunătăți?

Avem nevoie de mai multă renovare inteligentă, eficiență energetică, reutilizare și adaptare. Circularitatea începe, de multe ori, cu a nu arunca ceea ce încă poate funcționa.

Te-ai specializat în design circular și în folosirea materialelor recuperate. Cum ar putea Primăria să aplice aceste principii atunci când renovează școli, piețe, parcuri sau clădiri publice?

Primul pas ar fi să nu mai tratăm materialele existente ca deșeuri înainte să verificăm dacă sunt, de fapt, resurse. La începutul oricărui proiect ar trebui făcut un fel de „audit de materiale”: ce avem, ce putem păstra, ce putem repara, ce putem transforma și ce putem recupera. În școli, de exemplu, mobilierul poate fi reparat și adaptat, materialele pot fi reutilizate, iar demolarea poate fi proiectată ca dezasamblare. Economia circulară începe cu o întrebare foarte simplă: chiar trebuie să cumpărăm ceva nou?

Ar putea Bucureștiul avea centre municipale în care mobilierul, materialele de construcție și obiectele încă utilizabile să fie reparate și reintroduse în circuit?

Absolut. Și cred că ar fi una dintre cele mai interesante infrastructuri urbane pe care le-am putea crea. Mi le imaginez ca pe niște „material banks” municipale: locuri unde materialele recuperate sunt sortate, reparate, documentate și puse din nou la dispoziție. Un birou poate renunța la mobilier, o școală poate avea nevoie de el, iar un proiect comunitar poate folosi materiale care altfel ar ajunge la groapa de gunoi. Practic, am transforma deșeul într-un stoc de resurse. Și am crea în jurul lui și meserii: reparație, design, restaurare, logistică, upcycling.

Ce ar trebui să se întâmple cu materialele rezultate din demolări? Ar trebui dezvoltatorii să fie obligați să recupereze și să refolosească o parte din ele?

Da. Demolarea ar trebui regândită ca proces de dezasamblare și recuperare, acolo unde este posibil. Înainte să demolăm, ar trebui să știm ce materiale avem și ce valoare pot păstra. Lemn, cărămidă, metal, piatră, elemente de finisaj… multe dintre ele nu sunt deșeuri, ci materiale care au trecut deja printr-un proces de producție și au încă valoare. Dezvoltatorii ar trebui să aibă obiective clare de recuperare și trasabilitate. Dacă economia liniară spune „construim – folosim - aruncăm”, economia circulară întreabă „ce rămâne după ce folosim?”.

Colectarea separată a deșeurilor continuă să funcționeze fragmentar și ineficient. Unde este problema reală: infrastructura, administrația, lipsa sancțiunilor sau comportamentul oamenilor?

Este puțin din toate, dar cred că facem o greșeală când punem problema doar în termenii „oamenii nu sunt educați”. Comportamentul apare într-un sistem. Dacă infrastructura este complicată, informația este neclară, containerele sunt prost amplasate și nu există feedback, nu putem cere comportament perfect. Sigur că există și responsabilitate individuală. Dar responsabilitatea nu poate fi transferată complet cetățeanului. Nu putem cere oamenilor să rezolve prin pungi și becuri probleme care sunt create de sisteme întregi.

Eu aș începe prin a face comportamentul corect mai ușor decât cel greșit.

Dacă am transforma un singur cartier bucureștean într-un laborator de economie circulară, ce infrastructură și ce servicii ar trebui să introducem acolo?

Aș transforma cartierul într-un living lab. Aș avea centre de reparații, puncte de reutilizare, material bank, colectare inteligentă, compostare, biblioteci de obiecte, spații pentru schimb și ateliere pentru comunitate. Dar partea cea mai importantă ar fi infrastructura invizibilă, compusă din date, feedback și educație prin experiență. Aș vrea ca locuitorii să poată vedea ce se întâmplă cu resursele cartierului și să poată testa alternative. Să le oferim oamenilor infrastructura prin care pot „consuma mai puțin”.

Mobilitatea este una dintre marile surse de poluare ale Capitalei. Care ar trebui să fie ordinea corectă a priorităților: transport public, mers pe jos, biciclete, limitarea mașinilor sau taxarea accesului în centru?

Ordinea mea ar fi simplă: mers pe jos, bicicletă, transport public și abia apoi mașina personală. Dar nu putem cere oamenilor să renunțe la mașină înainte să le oferim alternative reale. De aceea, mobilitatea nu trebuie tratată ca un război împotriva șoferilor, ci ca o reconfigurare a opțiunilor. Dacă transportul public este rapid, predictibil și confortabil, iar mersul pe jos este plăcut și sigur, oamenii vor schimba comportamentul mult mai natural. Trebuie să proiectăm un sistem în care alegerea bună să fie și alegerea convenabilă.

Bucureștiul este un oraș al distanțelor mari și al cartierelor-dormitor. Mai poate fi aplicat aici conceptul „orașului de 15 minute”?

Da, dar nu ca o rețetă copiată din alt oraș. Pentru un cartier precum Militari, Titan sau Berceni, orașul de 15 minute nu înseamnă că toată lumea trebuie să lucreze la 15 minute de casă, ci că lucrurile esențiale pentru viața de zi cu zi trebuie să fie accesibile fără să depinzi permanent de mașină. Școală, cumpărături, parc, servicii medicale, sport, cultură, spații comunitare, locuri de muncă – toate astea trebuie să reapară în interiorul cartierelor. Practic, să facem orașul mai complet.

Vorbim foarte mult despre responsabilitatea cetățeanului. Nu riscăm însă să punem pe umerii lui problema pungii și a becului, în timp ce marile decizii urbanistice și economice rămân neschimbate? Cine poartă, de fapt, responsabilitatea principală?

Da. Și cred că este una dintre cele mai mari capcane ale discursului despre sustenabilitate. Cetățeanul are responsabilitate, dar nu are aceeași putere de decizie ca administrația, dezvoltatorii, producătorii sau marile organizații. Nu putem spune unui om să recicleze perfect în timp ce sistemul îi oferă infrastructură imperfectă. Nu putem vorbi despre mobilitate sustenabilă dacă alternativa la mașină este lentă și inconfortabilă. Responsabilitatea este distribuită, dar puterea nu este distribuită egal. Cei care au cea mai mare putere de a schimba sistemul au și cea mai mare responsabilitate să o facă. Cetățeanul trebuie să participe. Dar nu trebuie să fie făcut vinovat pentru un sistem pe care nu l-a proiectat.

Prin proiectele tale de educație imersivă încerci să transformi informația în experiență. Cum ai construi un program de educație climatică pentru copiii din școlile bucureștene, astfel încât să le schimbe comportamentul, nu doar vocabularul?

Nu aș începe cu definiții despre schimbările climatice ci cu un experiment. Cu o problemă reală din școala lor: câtă energie consumăm, câtă mâncare aruncăm, cât de cald este în curtea școlii, cât timp pierdem până ajungem acolo. Copiii ar trebui să poată lua decizii, să greșească, să vadă consecințele și să încerce din nou. Asta este educația imersivă pentru mine: nu ești observator, ești participant. Nu înveți doar despre viitor, ci îl simulezi la scară umană. Și poate cea mai importantă schimbare ar fi să plece din școală cu măcar o întrebare pe care nu și-au pus-o înainte.

Să presupunem că ne reîntâlnim în 2035 și Bucureștiul a reușit tranziția spre un oraș sustenabil. Ce vedem când ieșim din casă și ce lucruri care astăzi ni se par normale au dispărut între timp?

Cred că primul lucru pe care îl observăm este că orașul este mai liniștit. Sunt mai puține mașini, mai multă umbră, mai mulți oameni pe jos și mai multe servicii aproape de casă. Spațiile dintre clădiri nu mai sunt doar suprafețe reziduale, ci locuri pentru oameni. Probabil că nu mai vorbim atât de mult despre „sustenabilitate”, pentru că multe dintre comportamentele pe care astăzi le considerăm sustenabile au devenit pur și simplu normale. Poate că nu mai există aceeași obsesie pentru nou. Reparăm mai mult, reutilizăm mai mult, cumpărăm mai conștient și proiectăm lucrurile astfel încât să poată avea mai multe vieți. Și cred că cel mai important lucru care va fi dispărut este senzația că viitorul este ceva care ni se întâmplă.

Vom înțelege că viitorul este, de fapt, suma comportamentelor pe care le repetăm astăzi.