Istoria farmaciilor bucureștene începe în urmă cu mai bine de trei secole și este strâns legată de dezvoltarea sistemului medical din Țara Românească. Primele spițerii din București nu erau simple locuri de comercializare a leacurilor, ci adevărate ateliere în care farmacistul pregătea remedii din plante medicinale, rășini, minerale și alte substanțe folosite în practica medicală a vremii. În epocă, cunoașterea „erbilor de treabă doftoriilor” reprezenta o calitate esențială a unui spițer, acesta fiind responsabil atât de prepararea, cât și de calitatea tratamentelor oferite bolnavilor. De la micile farmacii care funcționau pe lângă spitalele ridicate de marii boieri și domnitori, până la oficinele private ale unor spițeri veniți din Transilvania și Europa Centrală, istoria farmaciei bucureștene reflectă drumul lung parcurs de medicina tradițională către o profesie bazată pe studii universitare, reguli clare și standarde științifice.

Primele farmacii ale Bucureștiului și legătura lor cu spitalele

Apariția primelor farmacii din București este asociată cu înființarea primelor așezăminte spitalicești. În anul 1704, odată cu deschiderea Spitalului Colțea, cel mai vechi spital al orașului, este foarte probabil să fi funcționat și o farmacie destinată îngrijirii bolnavilor. Dovezi în acest sens apar într-un document datat 15 iunie 1715, cunoscut sub numele de „Cartea patriarhului Samuil al Alexandriei”, care amintea prevederile actului de întemeiere al spitalului realizat de spătarul Mihail Cantacuzino.

Documentul menționa în mod explicit existența unei spițerii în cadrul spitalului și obligația ca acolo să lucreze un doctor împreună cu ajutorul său, având permanent pregătite diferite plante și leacuri pentru nevoile celor suferinzi. Această mențiune reprezintă una dintre cele mai vechi dovezi ale activității farmaceutice organizate din București.

Tot din aceeași perioadă există informații despre prezența unui farmacist aflat în serviciul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acesta era plătit cu 30 de taleri și avea rolul de a pregăti și administra tratamentele necesare Curții domnești. Mai mult, farmacistul l-a însoțit pe voievod în anul 1703, în timpul unei călătorii în Imperiul Otoman, semn că serviciile sale erau considerate indispensabile.

Un alt moment important în dezvoltarea farmaciei bucureștene a avut loc odată cu întemeierea Spitalului Pantelimon. Conform hrisovului emis la 12 octombrie 1735 de către domnitorul Grigore al II-lea Ghica, în cadrul acestui așezământ urma să funcționeze o farmacie în care să activeze un spițer priceput, un om care „știe erbile de treabă doftoriilor”, adică avea cunoștințe despre plantele și substanțele necesare preparării medicamentelor.

Primele spițerii private și farmacii celebre din perioada fanariotă

Dacă primele farmacii au fost legate de spitale și de Curtea domnească, primele oficine private din București au fost deschise de sașii veniți din Transilvania, un spațiu în care arta farmaceutică avea deja o tradiție solidă.

Primul spițer despre care se cunoaște că a deschis o farmacie privată în Capitala Țării Românești a fost Johann Traugott Seuler von Seulen, în anul 1740. La scurt timp după aceea, documentele vremii îl menționează pe Georgio Vodopich, descris în anul 1742 drept „apothecarius buchurestiensis”, adică farmacist al Bucureștiului. În 1750, în oraș își desfășura activitatea și Christian Richter, originar din Prešov, localitate aflată astăzi în Slovacia, care deținea propria sa oficină pe malurile Dâmboviței.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, numărul spițeriilor bucureștene rămânea încă redus. O statistică realizată în anul 1797 de o comisie de medici condusă de arhiiatrosul Curții domnești arăta că în București existau nouă farmacii, iar spre finalul epocii fanariote numărul acestora crescuse la treisprezece.

În acea perioadă au apărut farmacii cu renume, precum „Apollo”, înființată în 1786, „Vulturul de Aur”, deschisă în 1787, și „Esculap”, întemeiată în anul 1794 de Johann Zinnern von Burghtal. Cu toate acestea, investițiile în domeniul farmaceutic erau considerate riscante, deoarece costurile ridicate și posibilitatea acumulării unor datorii descurajau mulți negustori.

Un exemplu elocvent este cazul spițerului Nicoli, care a lăsat moștenire fiului său o afacere împovărată de datorii atât de mari încât acesta a fost obligat, în anul 1799, să scoată la vânzare casa părintească pentru a putea plăti creditorii. În schimb, spițerii care își aveau prăvăliile în marile hanuri bucureștene, precum Hanul Șerban Vodă sau Hanul Constantin Vodă, aflate în centrul comercial al orașului, puteau obține câștiguri considerabile datorită numărului mare de clienți înstăriți.

Primele reguli care au pus ordine în activitatea farmaciştilor

Dezvoltarea spițeriilor a impus necesitatea apariției unor reguli clare care să controleze pregătirea farmaciştilor și calitatea medicamentelor. Primele măsuri oficiale în acest sens au fost luate în timpul domniilor lui Alexandru Ipsilanti. Printr-un pitac emis în anul 1780, arhiiatrosul primea autoritatea de a verifica activitatea farmaciilor din Țara Românească, după numeroase reclamații privind medicamentele necorespunzătoare și pregătirea insuficientă a unor spițeri.

Deoarece problemele au continuat, Alexandru Ipsilanti a ordonat realizarea unui nou control și redactarea unui regulament mai strict. Rezultatul a fost Nizamul lui Ipsilanti, emis la 15 mai 1797, alcătuit din zece puncte care stabileau obligațiile farmaciştilor și introduceau un sistem unitar de funcționare.

Una dintre cele mai importante prevederi era obligativitatea respectării farmacopeii austriece din anul 1780, ceea ce reprezenta un pas important spre modernizarea practicii farmaceutice din Țara Românească. Pentru prima dată, toți spițerii trebuiau să urmeze aceleași norme privind prepararea medicamentelor.

Totuși, după plecarea lui Alexandru Ipsilanti de la conducerea țării, o parte dintre farmacişti au revenit la practicile comerciale incorecte. Noul domnitor, Constantin Hangerli, a intervenit ferm și a dispus în anul 1798 controale riguroase în farmaciile bucureștene, realizate de o comisie formată din boieri de rang înalt, medici și reprezentanți ai administrației.

Verificările au confirmat existența unor înțelegeri între unii medici și spițeri pentru creșterea nejustificată a prețului tratamentelor. Problema a continuat și după această perioadă, iar în anul 1803 domnitorul Constantin Ipsilanti a fost nevoit să oprească o astfel de „simfonie” dintre cele două categorii profesionale, menită să aducă profituri necuvenite.

Leacurile de odinioară și transformarea farmaciei într-o profesie modernă

În farmaciile vechi ale Bucureștiului se preparau tratamente care astăzi pot părea neobișnuite. De exemplu, pentru combaterea tusei seci era recomandat un amestec obținut din floare de pucioasă, candel alb de Veneția și tămâie, administrat în cantități mici, de mai multe ori pe zi, până la dispariția simptomelor.

O altă rețetă populară, consemnată de ieromonahul Sava, presupunea amestecarea a două ouă cu rachiu tare, lămâie albă și piper pisat, compoziția fiind aplicată pe câlți de in și pusă pe zona afectată. Călugărul sublinia că tratamentul său era un „bun dar al lui Dumnezeu”, expresie care arată cât de mult se împleteau medicina populară și credințele religioase în epocă.

O schimbare fundamentală a avut loc odată cu introducerea Regulamentului Organic, în anul 1831, când dreptul de a conduce o spițerie a fost condiționat de existența unei diplome de studii. De atunci, privilegiile acordate anterior prin hrisoave domnești nu mai puteau înlocui pregătirea profesională. Comisia doctoricească primea atribuții clare privind controlul medicamentelor și al plantelor medicinale vândute în farmacii.

În aceeași perioadă, autoritățile au hotărât creșterea numărului de farmacii din București de la 15 la 20, în ciuda nemulțumirii spițerilor care se temeau de creșterea concurenței. Petițiile lor au fost respinse, statul argumentând că interesele populației și accesul la tratamente sunt mai importante decât protejarea câștigurilor comerciale ale farmaciştilor.

Secolul al XIX-lea a adus și profesionalizarea învățământului farmaceutic românesc. În anul 1857, la inițiativa medicului Carol Davila, a fost înființată Școala Națională de Medicină și Farmacie. Din aceasta s-a dezvoltat, în 1869, odată cu înființarea Facultății de Medicină din București, Școala Superioară de Farmacie, instituție care oferea diplome de licențiat în farmacie.

Un alt pas major în dezvoltarea farmaciei românești a fost realizarea primei ediții a „Farmacopeei române”, redactată în 1862 de farmacistul Constantin C. Hepites și intrată oficial în vigoare în anul 1863. Aceasta a înlocuit vechea farmacopee austriacă și a reunit cele mai noi cunoștințe ale vremii din chimie, științele naturii și farmacologie.

Drumul parcurs de farmaciile bucureștene, de la micile spițerii în care se pregăteau buruieni tămăduitoare până la instituții conduse de specialiști formați în școli superioare, reflectă transformarea profundă a societății românești. Primele farmacii ale Capitalei nu au fost doar locuri în care se vindeau leacuri, ci adevărate centre ale cunoașterii medicale, care au contribuit la modernizarea sănătății publice și la apropierea Bucureștiului de standardele europene ale epocii.

Citește și: Povestea medicului Nicolae Paulescu, savantul român care a descoperit insulina și căruia i s-a „furat” Premiul Noble