Istoria Bucureștiului vechi nu poate fi înțeleasă fără sunetul lăutelor, al cobzelor și al viorilor care au însoțit viața orașului vreme de secole. Mult înainte ca muzica să devină profesie liberă, primii lăutari ai capitalei au fost robi romi, oameni fără drepturi, dar cu un dar care i-a făcut indispensabili: muzica. Din secolul al XIV-lea și până la mijlocul secolului al XIX-lea, ei au cântat în curți domnești, la hanuri, la petreceri boierești și în mahalale, punând glas bucuriilor, durerilor și iubirilor bucureștenilor.

Robii care au dat glas orașului

Primii lăutari din București au trăit și au creat în condiția grea a robiei. Până în anul 1856, când sclavia a fost abolită în Principatele Române, muzicanții romi au aparținut domniei, mănăstirilor sau boierilor. Ei nu cântau din plăcere, ci din obligație, însă din această constrângere s-a născut una dintre cele mai vii tradiții muzicale din spațiul românesc.

Istoricul C.I. Ionnescu Gion descria cu emoție legătura aproape instinctivă dintre rom și muzică. El observa cum, încă de la vârste fragede, copiii romi reacționau la sunete ca și cum muzica le-ar fi fost înscrisă în trup. La auzul unei melodii, se opreau, își plecau corpul spre direcția sunetului, ochii le scânteiau, iar degetele începeau să mângâie coarde imaginare. Pentru contemporani, această reacție părea o dovadă că muzica nu era doar meșteșug, ci o formă de existență.

Sosirea romilor în Țările Române

Multă vreme s-a crezut că romii au ajuns în Țările Române în jurul anului 1400. Cercetările ulterioare au arătat însă că prezența lor este mai veche, datând din jurul anului 1300. Odată cu ei au venit și primele forme de muzică organizată, care aveau să influențeze decisiv folclorul românesc.

Acești oameni au adus instrumente, ritmuri și moduri de interpretare care, în timp, s-au contopit cu tradițiile locale. Din această întâlnire s-a născut muzica lăutărească, un amestec viu de improvizație, sensibilitate și expresivitate, care a devenit coloana sonoră a Bucureștiului de odinioară.

Lăutarii domnești și documentele vechi

Documentele istorice confirmă rolul important pe care lăutarii îl aveau încă din secolul al XVI-lea. C.I. Ionnescu Gion amintește că în anul 1558, la București, existau lăutari robi ai domnitorului Mihnea Ciobanul, renumiți pentru măiestria cu care cântau la alăută.

În acte domnești apar nume de lăutari tratați ca bunuri de schimb. Un document consemnează că domnul Țării Românești îl dăruiește vornicului Dânga din Moldova pe Ruste Alăutarul. Într-un alt act, Barcan Comisul este menționat ca vânzător al lui Tâmpea Alăutarul, pentru suma uriașă de 4.000 de arginți, o avere pentru acele vremuri. Aceste mărturii arată nu doar valoarea muzicanților, ci și drama statutului lor de sclavi.

Muzica de curte și fastul fanariot

În secolul al XVIII-lea, Bucureștiul fanariot era un oraș al contrastelor: sărăcie cruntă în mahalale și lux oriental la curțile boierești. Muzica devenise un element esențial al vieții publice. La curțile beilor și domnitorilor erau la mare modă muzicile de paradă, cu lăutari, surlari, toboșari, trâmbițași și cântăreți la liră.

Lăutarii erau organizați în bresle și aveau un vătaf recunoscut oficial de domnie. Această structură le oferea o minimă protecție profesională, deși nu le schimba statutul social. Boierii cei mari țineau tarafuri proprii, iar printre cele mai vestite se numărau, spre anul 1790, lăutarii familiei Golescu.

Frica de nou și instrumentele „necurate”

Orice noutate muzicală stârnea suspiciune în Bucureștiul vechi. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, apariția clavirului a produs adevărate controverse. Unii îl admirau, alții îl considerau „vasul necuratului”. Existau cazuri în care instrumentul era spart cu topoarele sau transformat în ladă pentru borcanele cu dulceață.

Această teamă de schimbare arată cât de profund tradițional era orașul, dar și cât de puternic era atașamentul față de muzica lăutărească, considerată autentică și vie.

Cântecele iubirii și dorului

Lăutarii știau să improvizeze pentru orice stare sufletească: veselie, batjocură, mândrie sau jale. Totuși, iubirea era tema care le aprindea cel mai tare arcușul. În jurul marilor pasiuni ale epocii s-au născut cântece care au circulat ani la rând prin mahalale.

O iubire celebră a fost cea dintre Vasilache Saegiul și Marica Brezoianca, născută Filipescu. O alta, mult comentată, a fost dragostea doamnei lui Alexandru Moruzi pentru poetul Ienăchiță Văcărescu. Bucureștiul știa că sentimentele nu erau împărtășite, iar lăutarii au transformat povestea într-un adevărat „hit” al vremii, cântat cu ironie și oftat.

Versurile se răspândeau rapid, iar oamenii le fredonau râzând sau suspinând, după caz. Muzica devenea astfel o cronică orală a orașului.

Cântări care făceau să plângă și cărămida

Unele povești de dragoste erau atât de dramatice, încât lăutarii erau rugați să cânte „din adâncul inimii”. Celebră a fost iubirea lui Bălăceanu pentru doamna Bărcăneasa. Cântecele dedicate acestei pasiuni erau împănate cu oftaturi și suspine atât de adânci, încât, după cum spunea Gion, părea că plâng până și urșii și bârnele podurilor Bucureștiului.

Expresia „plânge lăutare, să plângă și cărămida” a devenit emblematică pentru puterea emoțională a muzicii. Lăutarul nu interpreta doar o melodie, ci trăia povestea, iar publicul vibra odată cu el.

Jocurile și sărbătorile orașului

Bucureștenii vechi munceau mult, dar știau să se bucure de viață. Orașul era plin de sărbători, iar fără lăutari nu exista petrecere adevărată. Se jucau sârba, chindia, căzăceasca, gălățeanca, hârlăuanca, rața, arnăuțanca sau zoralia, „ca la ușa cortului”.

Calendarul popular era dens: Ignatul, Crăciunul, Brezaia, Vasilca, Vicleimul, Sorcova, Câșlegile, Lăsatul secului, Sân Toader, Paștile, paparudele și serbările zalhanalelor. Fiecare eveniment avea muzica lui, iar lăutarii erau nelipsiți. Chiar și jocurile de noapte se făceau la lumina putregaiului fosforescent din podurile de lemn ale orașului.

Barbu Lăutaru, legenda vie a muzicii

Dintre toți lăutarii vremurilor vechi, Barbu Lăutaru rămâne figura cea mai cunoscută. Născut în 1780, rob pe moșia boierului Drăgulici, el a învățat cântecul de la tatăl său, care mânuia scripca. Talentul său excepțional l-a ridicat deasupra condiției sociale.

A fost starostele lăutarilor Moldovei timp de patru decenii și a cântat adesea și în București. Prietenia sa cu Iosif Naniescu, starețul Mănăstirii Sărindar, arată respectul de care se bucura chiar și în cercurile bisericești.

Libertatea câștigată prin muzică

În anul 1808, din banii strânși din lăutărie, Barbu Lăutaru și-a dezrobit familia, un gest rar și curajos pentru acea epocă. A călătorit prin toată țara, i-a însoțit pe boierii trimiși în misiuni oficiale și a dus faima muzicii românești dincolo de hotare.

Stilul său a fost o sinteză între cântecul popular românesc, influențele orientale și romanța rusească. Această combinație l-a făcut unic și profund expresiv.

Întâlnirea cu Franz Liszt

Un moment devenit legendar s-a petrecut în iarna anului 1847, la Iași, când Barbu Lăutaru l-a impresionat pe marele compozitor Franz Liszt. Potrivit relatărilor vremii, Barbu ar fi reprodus din cobză, după o singură audiție, o melodie interpretată de Liszt la pian.

Episodul a fost menționat chiar și în presa franceză, în săptămânalul „La vie parisienne”, confirmând reputația internațională a lăutarului rom.

Barbu Lăutaru în memoria culturală

Imaginea lui Barbu Lăutaru a rămas vie datorită versurilor lui Vasile Alecsandri, care l-a transformat într-un simbol al unei lumi apuse. 

Poetul a surprins melancolia unui artist care fusese odinioară „vocea lumii desfătată” și care, odată cu schimbarea vremurilor, ajunsese uitat pe ulițe. Prin el, întreaga istorie a lăutarilor robi capătă chip și voce.

Moștenirea lăutarilor bucureșteni

Lăutarii sclavi ai Bucureștiului nu au lăsat palate sau cronici scrise, dar au lăsat ceva mai durabil: muzica. Prin cântecele lor s-au transmis emoții, povești, iubiri și suferințe. Au cântat până „plângeau și pietrele”, iar orașul i-a ascultat vreme de secole.

După abolirea robiei, muzica lor a continuat să trăiască, transformându-se, adaptându-se, dar păstrând aceeași inimă fierbinte. Istoria primilor lăutari este, în fond, istoria unui popor care, lipsit de libertate, a găsit în cântec o formă de supraviețuire și demnitate.

Citește și: Povestea lăutarului Fărâmiță Lambru, acordeonistul pe care artista Maria Tănase l-a „adoptat” și „l-a făcut om”