Filosoful Nae Ionescu a fost unul dintre cei mai curtați și carismatici bărbați din Bucureștiul interbelic. Istoria sa romantică seamănă cu un „who’s who” al elitei orașului, incluzând figuri precum prințesa Măruca Cantacuzino, soția compozitorului George Enescu și renumita pianistă Cella Delavrancea. În ciuda reputației de seducător, Ionescu a fost căsătorit cu Elena Margareta Fotino, o soție nefericită pe care, în cele din urmă, a părăsit-o, dar care nu a încetat niciodată să îl iubească.

Nae Ionescu: farmecul și scandalul Bucureștiului interbelic

Personalitatea lui Ionescu se extindea și în mediul academic. El era preferatul studentelor când preda la Universitate, umplând amfiteatrele până la refuz, în timp ce tinerele domnișoare savurau fiecare cuvânt al profesorului fermecător. 

În cercurile de înaltă societate ale Bucureștiului interbelic, era considerat un adevărat Don Juan: tinere domnișoare, doamne căsătorite, personalități celebre sau mai puțin cunoscute, toate cădeau sub farmecul său. Totuși, la apogeul atracției sale, rămânea căsătorit legal cu Elena-Margareta Fotino, a cărei viață a fost umbrită de aventurile sale extraconjugale.

Prima viață și căsătoria lui Nae cu Elena Ionescu

Elena Margareta Fotino și Nae Ionescu s-au întâlnit în 1911, când erau studenți. Ea studia la Facultatea de Litere și Filosofie, în paralel cu cursuri la Academia de Muzică și Artă Dramatică. Ionescu, atunci un student anonim, aspira la o bursă de studii în Germania, confruntându-se cu dificultăți financiare.

La absolvirea facultății, în 1912, Ionescu a primit o bursă doctorală la Göttingen. În timpul unui an petrecut în Germania, cei doi au corespondențat, trecând de la prietenie la romantism. La întoarcerea în România pentru stagiul militar, relația lor s-a apropiat de căsătorie. S-au căsătorit în București în 1915. Când Ionescu s-a întors în Germania pentru continuarea studiilor, a luat-o cu el pe Elena. Au rămas trei ani în străinătate, separați un an, perioadă în care Ionescu a fost prizonier de război la lagărul Celle-Schloss.

Elena i-a dăruit doi copii: Radu, născut la începutul anului 1917, în timp ce Ionescu era în captivitate, și Răzvan, născut anul următor. În 1919, la doar patru ani de căsătorie, Elena se considera o soție nefericită. Jurnalul ei din perioada conviețuirii în Germania dezvăluie confesiunile unei soții care se simțea „animal de companie” al soțului.

În 1930, Nae și Elena se separă fără să divorțeze, rămânând separați până la sfârșitul vieții lui Ionescu. Totuși, Elena continua să îl iubească. În 1937, la șapte ani de la despărțire, și-a exprimat sentimentele în jurnal:

"Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste nețărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă și totuși dulce. Sentimentul acesta îmi face viața suportabilă; de la el vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzește. Și totuși spun tuturor că nu îl iubesc. Vorbele mele sunt singurul meu scut. Când spun: 'Nu-l iubesc și nu l-am iubit niciodată cu adevărat; eram prea tânără când soarta mi l-a scos în cale ca să știu dacă iubesc sau nu,' și văd că ceilalți cred acest lucru, aproape că și eu cred. Dar adevărul e doar al meu; dragostea mea pentru el e doar a mea. Nimeni nu știe, nimeni nu bănuiește. Acesta este singurul lucru care îmi aparține numai mie. Este o iluzie, o poveste, o irealitate, dar este a mea și numai a mea."

Aventuri, aristocrație și scandal

În ciuda căsătoriei cu Elena, Ionescu a avut o aventură pasională cu prințesa Maruca Cantacuzino. Măruca, văduvă după Mihai Cantacuzino și fostă amantă a lui Enescu, s-a îndrăgostit de filosoful mai tânăr cu 13 ani, deja căsătorit cu doi copii. Relația lor a durat aproape șapte ani, timp în care Măruca spera ca Ionescu să divorțeze și să o ia de nevastă. 

Când Ionescu a încheiat relația, Măruca a încercat să se sinucidă, dându-și foc și automutilându-se. A fost salvată și mai târziu s-a căsătorit cu compozitorul George Enescu.

După încheierea relației cu Măruca, Ionescu a început o legătură cu o femeie mai tânără, Lucia Popovici-Lupa. Relația lor a durat cinci ani, între 1933 și 1938. Ionescu nu a ascuns relația; a prezentat-o în societate și a petrecut vacanțe cu ea, făcând-o o prezență cunoscută în anturajul său.

Cella Delavrancea: marea iubire a vieții sale

Poate cea mai importantă iubire a vieții lui Nae Ionescu a fost pianista Cella Delavrancea. Aceasta fusese căsătorită de trei ori: prima dată cu Viorel Virgil Tilea, apoi cu Aristide Blank și, în final, cu Philippe Lahovary. Relația cu Ionescu a început în timpul celei de-a treia căsătorii, deși se cunoșteau încă din perioada căsătoriei cu Aristide Blank.

Când Ionescu a fost închis la Miercurea Ciuc, Cella îi trimitea colete și scrisori. După eliberarea lui în 1939, a devenit o prezență constantă în vila sa din Băneasa, îngrijindu-l după primul infarct. Ea a fost alături de el până în ultima clipă a vieții. Nae Ionescu a murit pe 15 martie 1940, după al doilea infarct fatal, iar Cella, după cum mărturisea într-o scrisoare, i-a închis ochii.

Din cauza soției sale, Elena Margareta Fotino, ultima iubire a filosofului, Cella Delavrancea nu a fost prezentă la înmormântare. Elena a notat în jurnal după moartea lui:

"A murit Nae. A murit, a murit… E oare cu putință? Sunt complet năucită! Cum pot eu să înțeleg un asemenea lucru? Nae mort, Nae pământ? El, care a fost numai spirit, numai inteligență și strălucire? E cu putință, Doamne, e cu putință așa ceva? Odată cu el se năruie tot ce a clădit cu talentul său în ultimele douăzeci de ani. N-a scris aproape nimic și nu rămâne pentru mai târziu nimic; și totuși, a fost omul a cărui spiritualitate a avut un efect covârșitor asupra întregii țări. Nae, Nae, cum e cu putință să nu mai fii? Niciodată n-o să mai vorbesc cu tine? Niciodată n-o să te mai văd? Niciodată, niciodată. Tu să mori și eu să rămân aici? Nu, Nae, nu. Astăzi nu ai murit tu, ci eu. Tinerețea mea, viața mea toată se stinge azi. Toate iluziile și toate visurile mele au murit azi, fiindcă eu nu am trăit decât pentru tine și pentru copiii noștri. Ce se vor face ei fără tine? Sunt amândoi distruși de durere."

Moștenirea durabilă a lui Nae Ionescu

Viața lui Nae Ionescu reflectă amestecul de intelect, farmec și scandal în Bucureștiul interbelic. Relațiile sale personale – cu soții, amante și muze – au fost strâns legate de imaginea sa publică de filosof și profesor. Unele relații s-au încheiat cu durere sau tragedie, altele, precum cea cu Cella Delavrancea, au durat până la sfârșitul vieții sale.

Chiar și după decenii, Ionescu rămâne o figură fascinantă: un om al cărui intelect, farmec și escapade romantice au lăsat o amprentă asupra societății. Dualitatea vieții sale – realizări academice combinate cu o căutare neîncetată a pasiunii – conturează portretul unui adevărat Don Juan, a cărui viață personală și publică erau inseparabile, iar prezența sa continuă să stârnească interesul istoricilor, biografilor și admiratorilor.

Povestea lui Nae Ionescu ne amintește că, chiar și în mijlocul strălucirii intelectuale, dorințele și vulnerabilitățile umane modelează moștenirile pe care le lăsăm în urmă. În sălile de curs și saloanele Bucureștiului interbelic, el era admirat și invidiat, iubit și resentimentat, o figură a cărei legendă depășește limitele istoriei și rămâne înregistrată în analele vieții sociale a orașului.

Citește și: Măruca Cantacuzino, prințesa tulburată a Bucureștiului. Soția lui George Enescu și-a turnat acid pe față pentru a-și pedepsi amantul