Un cetățean bucureștean, obosit după o săptămână de navigat prin traficul infernal al capitalei, caută adesea refugiu la Teatrul Național, sperând la o evadare confortabilă din cotidian. Găsește, în schimb, un bilet dus către un șanț noroios din Bosnia anului 1993, un spațiu deloc prietenos unde logica a capitulat demult în fața instinctului de supraviețuire. Trecerea de la foaierul teatrului la pământul răscolit al unei zone de conflict se face brutal, cu o măiestrie regizorală capabilă să țintuiască publicul în scaune încă de la primele scene. Publicul urban, obișnuit cu dramele corporațiilor și alertele de pe telefon, este brusc aruncat într-un univers unde supraviețuirea atârnă de un fir de păr, iar deciziile de viață și de moarte sunt luate de oameni care abia reușesc să se pună de acord asupra vremii de afară.

Vorbim despre spectacolul No man’s land, de la Național. Premisa textului lui Danis Tanović, ajuns pe scenă în traducerea lui Andrei Marinescu și în adaptarea lui Alexander Morfov, funcționează ca un studiu clinic al prostiei umane armate. 

Doi soldați inamici se trezesc blocați într-o tranșee abandonată undeva între liniile frontului, un teritoriu neutru denumit generic „pământul nimănui”. Situația capătă accente de umor negru odată cu introducerea unui al treilea personaj, Cera, plasat deasupra unei mine antipersonal de tip bouncing mine, care ar exploda dacă presiunea corpului ar fi eliberată. Orice mișcare promite o redecorare violentă a întregului peisaj, iar această amenințare constantă transformă banalul șanț într-o sală de așteptare a morții, condimentată cu râs nervos și argumente istorice strigate la volum de artilerie.

Cum transformi o tragedie într-o demonstrație de umor negru

Scrisă inițial pentru film, povestea a intrat rapid în circuitul internațional al marilor premii. No Man’s Land a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film străin la gala din 2002, într-o categorie în care se afla și faimoasa producție franceză Amélie. De asemenea, are un Glob de Aur pentru cel mai bun film străin 2001. Filmul a obținut și premiul pentru scenariu la Cannes, iar prezentarea TNB amintește un palmares de peste 40 de premii internaționale. Am spune, o ironie splendidă în imaginea unei istorii despre noroi, frică și absurd administrativ ajunsă pe covorul roșu al marilor ceremonii cinematografice.

Danis Tanović cunoaște anatomia conflictului dintr-o perspectivă intimă: în timpul asediului orașului Sarajevo, din anii 90, a petrecut aproximativ doi ani pe linia frontului, filmând pentru armata bosniacă. Această experiență brută, filtrată prin lentila timpului, a fost rafinată ulterior într-un text de o inteligență tăioasă, tradus și adaptat pentru scenă într-o montare care păstrează tensiunea absurdă a situației originale.

Trecerea de la peliculă la scândura teatrului amplifică sentimentul de claustrofobie. Pe ecran, regizorul poate muta oricând unghiul camerei, oferind spectatorului o pauză vizuală, un moment de respiro. Pe scena TNB, omul așezat pe mină rămâne acolo, în fața ta, o prezență fizică imposibil de ignorat. Dialogurile acide dintre taberele inamice seamănă cu o ceartă de proporții epice între vecini de bloc pe tema locului de parcare, mutată la nivel geopolitic și dotată cu armament greu.

Arhitectura haosului pe scena bucureșteană

Regizorul bulgar Alexander Morfov, cunoscut publicului TNB prin montări precum Furtuna și Vizita bătrânei doamne, orchestrează acest haos cu apetit pentru energie scenică, mișcare și tensiune fizică. Morfov folosește spațiul teatral ca pe un mecanism de presiune: actorii transpiră, se târăsc, urlă, se apropie și se trădează cu o fluență care transformă scena într-un organism viu, pulsând de adrenalină.

Scenografia semnată de Nikola Toromanov reconstruiește fizic și psihologic purgatoriul „spațiului nimănui”, un spațiu izolator, murdar, sufocant. Zidurile de pământ par să se strângă în jurul personajelor pe măsură ce timpul se scurge, formând o barieră naturală aproape impenetrabilă. Contrastul vizual dintre tranșeea noroioasă și spațiile birocratice ale oficialilor internaționali susține satira spectacolului: într-o parte, corpuri epuizate și decizii imposibile; în cealaltă, uniforme, proceduri și grijă instituțională exprimată în limbaj regulamentar.

Light designul semnat de Chris Jaeger susține această opoziție scenică, alternând atmosfera frontului cu zonele reci ale mecanismului administrativ într-o geometrie teatrală a neputinței: fiecare zonă arată altfel, dar toate duc spre aceeași concluzie amară: când omul e prins între tabere, sistemele se mișcă greu, solemn și adesea inutil.

Birocrația cu cască albastră și circul mediatic

Spectacolul atinge zona cea mai acidă a satirei odată cu apariția forțelor de menținere a păcii, reprezentate prin UNPROFOR. În poveste, sergentul Marchand încearcă să intervină în ciuda ordinelor inițiale, iar misiunea de neutralitate se lovește de realitatea noroioasă a frontului bosniac. Din această ciocnire apare o comedie neagră a procedurilor, recognoscibilă pentru orice om care a stat vreodată la coadă în fața unui ghișeu unde dosarul avea nevoie de încă o ștampilă, două copii și multă răbdare.

Când un om stă pe un dispozitiv exploziv, răspunsul instituțional se împarte între ordine, aprobări, comunicări și încercarea de a păstra aparența controlului. Satira devine feroce fiindcă situația concretă cere acțiune, iar sistemul produce limbaj, ierarhie și ezitare. Războiul, în lectura lui Tanović și Morfov, arată ca o tragedie administrată prin memo-uri.

În acest amestec volatil intră și presa internațională, reprezentată de jurnaliști interesați de forța mediatică a incidentului. Apariția echipei de televiziune schimbă instantaneu dinamica puterii în tranșee. Oficialii încep să vorbească pentru camere, soldații înțeleg că au devenit personaje într-o poveste globală, iar tragedia capătă brusc valoare de breaking news. Satira expune un mecanism incomod: suferința umană devine mai vizibilă atunci când poate fi transmisă, comentată și ambalată pentru audiență.

Dinamica actoricească susține întregul eșafodaj al acestui univers absurd. Richard Bovnoczki și Ciprian Nicula construiesc axa antagonistă a spectacolului, trecând de la ură viscerală la momente de apropiere stângace, în care cei doi soldați par să-și amintească pentru câteva secunde că aparțin aceleiași specii. Mihai Călin, în rolul lui Cera, devine centrul fizic și moral al situației-limită: corpul lui, imobilizat pe mină, ține întreaga lume scenică într-o tensiune aproape insuportabilă.

Efortul fizic al actorului aflat pe mină merită o mențiune separată. Teroarea, resemnarea, sarcasmul și panica trebuie transmise dintr-o poziție aproape statică, ceea ce cere o disciplină corporală severă și o economie atentă a expresiei. Personajele secundare, de la militari la jurnaliști și oficiali, completează tabloul social al unui conflict în care fiecare vrea să pară util, iar realitatea continuă să stea, literalmente, pe o bombă.

Spectacolul poate lăsa spectatorul cu ecoul unor hohote de râs amestecate cu un nod în gât. Observația lui Tanović, adusă la viață de montarea lui Morfov, funcționează ca o oglindă plasată în fața unei societăți care complică lucrurile simple și ratează esențialul cu o perseverență demnă de cauze mai bune. Reprezentația rămâne o experiență teatrală robustă, cu istorie recentă, sarcasm, cinism și o cantitate impresionantă de pământ scenic. Se râde, se transpiră, se pleacă acasă cu o recunoștință neașteptată pentru siguranța trotuarelor bucureștene, chiar și cu toate gropile lor obișnuite.

Detaliile administrative pentru spectatorul curios

No Man's Land

Teatrul Național „I.L. Caragiale” București (TNB)

Autorul textului: Danis Tanović

Adaptarea scenică și regia: Alexander Morfov

Scenografia: Nikola Toromanov

În distribuție: Mihai Călin, Richard Bovnoczki, Ciprian Nicula, Lari Giorgescu, Marcelo-S. Cobzariu, Vitalie Bichir, Eduard Adam, Ionuț Toader, Aylin Cadîr, Fulvia Folosea și o echipă extinsă de actori talentați ai trupei TNB.

Foto: TNB

Citește și: Teatrul Național din București, de la începuturi și până-n prezent: o moștenire boierească a devenit centrul cultural al Capitalei