Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, născut la 10 aprilie 1839 în Sigmaringen, Germania, a fost personalitatea care avea să marcheze definitiv destinul României moderne. Al doilea fiu al principelui Karl Anton și al principesei Josephine de Baden, tânărul Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig provenea dintr-o familie cu o tradiție dinastică de mare prestigiu, înrudită cu Casa regală a Prusiei și cu numeroase alte familii domnitoare europene. Educația sa a fost una riguroasă, tipică spiritului german, bazată pe disciplină, cultură generală solidă și simț al datoriei.

Tinerețea și formarea unui principe european

După terminarea studiilor elementare, Carol a urmat școala de cadeți din Münster, apoi Școala de Artilerie din Berlin, pe care a absolvit-o în 1857 cu gradul de locotenent. 

Experiența sa militară timpurie s-a desăvârșit în armata prusacă, unde a participat la campanii importante, precum Războiul din Schleswig, dobândind cunoștințe care îi vor fi de mare folos mai târziu, în timpul Războiului pentru Independență al României. 

Totodată, studiile teoretice urmate la Universitatea din Bonn, unde a aprofundat istoria și literatura franceză, i-au deschis orizontul cultural și i-au oferit o perspectivă europeană asupra guvernării moderne.

Prin familia sa, Carol era înrudit și cu împăratul Napoleon al III-lea al Franței, fapt care avea să joace un rol crucial în alegerea sa ca domnitor al Principatelor Unite. 

Într-o perioadă în care România se afla sub puternica influență a Franței, recomandarea lui Napoleon al III-lea a reprezentat o garanție de prestigiu pentru clasa politică românească.

Alegerea ca domnitor și începuturile unei domnii providențiale

După abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza, în 1866, România avea nevoie de un suveran străin, neutru față de partidele interne, capabil să ofere stabilitate și să inspire încredere puterilor europene. 

După refuzul lui Filip de Flandra, politicienii români l-au ales pe tânărul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Plebiscitul din aprilie 1866 a consfințit dorința poporului: 685.869 de voturi pentru și doar 224 împotrivă. Astfel, România își găsea un conducător cu o viziune modernă, capabil să transforme idealurile de libertate și progres în realitate.

Drumul lui Carol către România a fost însă o adevărată aventură. Trecând prin Austria sub identitate falsă, cu pașaport elvețian, risca la fiecare pas să fie descoperit și arestat. Ajuns la București pe 10 mai 1866, tânărul principe a fost întâmpinat cu entuziasm popular. 

La Mitropolie, depunând jurământul de credință, a rostit cuvintele care aveau să devină simbolice pentru întreaga sa domnie: „Punând picioarele pe acest pământ, am și devenit român!”.

De la început, Carol a dorit să introducă în țară un regim constituțional stabil. Constituția promulgată la 1 iulie 1866, inspirată după modelul belgian, a reprezentat piatra de temelie a statului modern român. 

Ea garanta drepturi și libertăți fundamentale, proclama separarea puterilor în stat și introducea principiul monarhiei ereditare. România devenea, astfel, o monarhie constituțională, recunoscută în Europa ca stat cu instituții moderne și suverane.

Consolidarea statului și crizele începutului

Primii ani ai domniei nu au fost lipsiți de tensiuni. Partidele politice, abia formate, se confruntau în dispute acerbe, iar domnitorul a trebuit să dovedească fermitate și răbdare. În ciuda conspirațiilor, precum „Republica de la Ploiești” din 1870, și a manifestărilor antidinastice, Carol nu a abdicat. Dimpotrivă, a consolidat treptat instituțiile statului, a impus ordine și rigoare, a sprijinit dezvoltarea infrastructurii și modernizarea armatei.

Prin temperamentul său sever și simțul datoriei, a reușit să câștige respectul chiar și al adversarilor săi politici. În plan intern, Carol a sprijinit dezvoltarea învățământului, culturii și a administrației, punând bazele unei Românii moderne. Pe plan extern, a urmărit cu perseverență recunoașterea deplină a suveranității naționale.

Calea spre Independență: viziune, curaj și sacrificiu

Cea mai glorioasă perioadă a domniei lui Carol I a fost, fără îndoială, cea a Războiului de Independență din 1877–1878. În contextul izbucnirii războiului ruso-turc, România, sub conducerea domnitorului, a încheiat o convenție cu Rusia, permițând armatei țariste să traverseze teritoriul românesc. În schimb, Rusia se angaja să respecte integritatea țării noastre.

La 9 mai 1877, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu proclama în Adunarea Deputaților Independența României, iar pe 10 mai, Carol I o promulga oficial. Începând cu acea zi, 10 mai devenea data simbolică a statului român modern, ziua monarhiei și a independenței.

România a intrat în război alături de Rusia, iar domnitorul a preluat comanda trupelor româno-ruse din Balcani. Sub conducerea sa, armata română a luptat eroic la Grivița, Rahova și Plevna. Cuvintele sale adresate ostașilor după victoria de la Plevna au rămas emblematice: „Cartea veacurilor va păstra, pe neștersele ei foi, numele acestor fapte alături de numele vostru”.

Prin sacrificiul a peste 10.000 de soldați români, Independența României a fost recunoscută internațional la Congresul de la Berlin din 1878, chiar dacă marile puteri au impus condiții dure, precum cedarea sudului Basarabiei. În schimb, România a primit Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, teritorii care aveau să deschidă o nouă etapă în dezvoltarea economică și strategică a țării.

Proclamarea Regatului și epoca modernizării

După recunoașterea Independenței, România și-a consolidat poziția în Europa. În 1881, Parlamentul a proclamat România regat, iar Carol I a fost încoronat rege pe 10 mai, împreună cu soția sa, regina Elisabeta.

Coroana de oțel, turnată din metalul unui tun turcesc capturat la Plevna, simboliza puterea, demnitatea și jertfa poporului român. În discursul său, Carol a afirmat: „Primesc coroana ca simbol al independenței și al puterii României”.

Domnia sa ca rege a fost cea mai lungă din istoria României, 48 de ani de stabilitate și progres. Sub conducerea lui, țara a fost modernizată în toate domeniile: s-au construit căi ferate, s-a dezvoltat o industrie națională, s-a reformat armata, s-a stimulat învățământul și s-a pus accent pe cultură și educație. 

Carol I a fost un arbitru al vieții politice, menținând echilibrul între liberali și conservatori, și promovând principiul alternanței la guvernare.

Dinastia și continuitatea: între datorie și destin

Cu toate realizările sale, viața personală a regelui Carol I a fost marcată de suferințe. Căsătorit cu principesa Elisabeta de Wied în 1869, a pierdut singurul copil, pe principesa Maria, la doar patru ani. Tragedia i-a marcat profund pe suverani, iar lipsa unui moștenitor direct a pus problema succesiunii.

Conform Constituției, tronul revenea celui mai apropiat urmaș pe linie bărbătească din familia de Hohenzollern. După refuzul fratelui său Leopold, Carol l-a desemnat pe nepotul său, Ferdinand, drept moștenitor al Coroanei României. Principele Ferdinand avea să devină, la rândul său, un simbol al națiunii, conducând România spre Marea Unire din 1918.

Regina Elisabeta, o figură cultă și sensibilă, cunoscută în literatura europeană sub pseudonimul Carmen Sylva, a contribuit și ea la ridicarea nivelului cultural al țării, sprijinind scriitori, artiști și instituții educative. Sub patronajul ei s-au fondat școli, spitale și opere de binefacere, consolidând imaginea monarhiei ca pilon moral și social.

Moștenirea lui Carol I: întemeietorul României moderne

Domnia lui Carol I a reprezentat, fără îndoială, o epocă de transformare fundamentală. De la o țară agrară și slab organizată, România a devenit, în timpul lui, un stat modern, cu instituții democratice, armată puternică, economie în dezvoltare și o poziție recunoscută în Europa.

În plan politic, Carol a impus disciplina și respectul față de lege, consolidând regimul constituțional. În plan economic, a promovat construcția de căi ferate, porturi și clădiri publice, punând bazele infrastructurii moderne. În cultură și educație, a încurajat înființarea de universități și instituții academice, fiind el însuși membru și președinte de onoare al Academiei Române din 1867.

În plan extern, Carol I a fost arhitectul recunoașterii internaționale a României și al independenței sale. A cultivat relații echilibrate cu marile puteri, fără a abdica de la principiul suveranității naționale. Prin calm, rațiune și patriotism, el a reușit să impună respect și să ofere țării o stabilitate de neegalat.

Un simbol al demnității naționale

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen a fost nu doar primul rege al României, ci și părintele moral și politic al României moderne. Prin dârzenie, disciplină și viziune, a transformat o țară mică și vulnerabilă într-un regat respectat în Europa. A fost omul care a făurit Independența, a impus legea și a civilizat un popor aflat în plină afirmare.

Când s-a stins din viață, la 27 septembrie 1914, la Castelul Peleș din Sinaia, Carol I lăsa în urmă o țară unită, prosperă și respectată. Pe bună dreptate, istoria îl consideră „cel mai mare om de stat al României”, iar numele său, înscris pe bulevarde și monumente, continuă să simbolizeze începutul modernității românești — epoca în care poporul român a învățat să trăiască liber, demn și civilizat.

Citește și: Nume celebre de bulevard: Regina Elisabeta, „mama răniților” români, poeta Carmen Sylva