La Str. Oboga, într-un atelier pe care nu-l vezi decât dacă suni înainte, se lucrează încă manual la ceva ce Bucureștiul, în general, a uitat cum se face: o carte veche se repară fir cu fir, nu se aruncă și nu se scanează.

Meseria se numește legătorie de carte veche, iar orașul are, după toate căutările pe care le poți face azi, un singur nume care iese la suprafață când vine vorba de nivel de artă, nu de reparații rapide pentru dosare și lucrări de licență: Mihai Vârtejaru, care conduce Legătoria Arta Cărții, un proiect pornit în 2011 cu scopul de a readuce în România legătoria tradițională, cu tehnici, unelte și materiale de calitate. Restul e, formal, piață liberă — există legătorii comerciale, ateliere care fac coperți pentru arhivă sau meniuri de restaurant. Dar munca de restaurare propriu-zisă, cea care presupune să știi ce hârtie s-a folosit într-un anumit secol, ce stil de legătură avea o tipografie din Moldova sau din Muntenia, ce clei animal nu strică o filă din 1780, e o breaslă cu foarte puțini membri.

Vârtejaru lucrează singur, în două locații, iar vizitele se fac doar programate. Nu e o alegere de marketing, ci una structurală: meseria asta nu se poate face în serie. O carte adusă la restaurat trece printr-un diagnostic — ce lipsește, ce s-a rupt, ce clei vechi s-a întărit și trebuie înmuiat fără să afecteze cerneala — apoi printr-o documentare, pentru că o legătură din perioada brâncovenească nu se repară cu tehnicile unei legături din secolul XIX. Abia după toate astea începe lucrul cu mâna: cusutul filelor, presarea, montarea copertei, decorația în foiță de aur, dacă e cazul.

Ceea ce lipsește azi în București nu e neapărat talentul, ci transmiterea lui. Vârtejaru a pregătit de-a lungul timpului aproximativ douăzeci de ucenici, dar majoritatea nu au continuat în domeniu; cel mai constant dintre ei și-a deschis propria legătorie, dar la Vaslui, nu în Capitală. E un detaliu care spune multe despre cum funcționează meseriile astea de nișă: nu mor pentru că nimeni nu vrea să le învețe, ci pentru că foarte puțini rezistă până la capăt, iar cei care rezistă nu au întotdeauna un motiv să rămână în oraș.

Există, tehnic, și o componentă instituțională. Biblioteca Academiei Române are propriul Serviciu de Restaurare-Legătorie, cu restauratori angajați care lucrează pe fondul de manuscrise și carte rară al bibliotecii. Dar acolo munca se face pe patrimoniu instituțional, nu pentru cărțile pe care le mai are cineva prin bibliotecă de la bunici. Pentru un bucureștean obișnuit care vrea să salveze o carte veche de familie, opțiunile din piață se reduc rapid la un mic număr de ateliere private, iar dintre acestea, unul singur mai face lucrarea la nivelul de meșteșug pe care îl presupunea meseria acum un secol.

Partea grea nu e tehnica, deși aceea cere ani. E convingerea oamenilor că timpul și materialul contează cât munca. Vârtejaru povestește despre clienți care se scandalizează când costul restaurării depășește prețul cu care au cumpărat cartea, ca și cum repararea unui obiect stricat ar trebui automat să coste mai puțin decât unul nou. E o logică străină lumii legătoriei: o filă de hârtie de bumbac din secolul XVIII nu se înlocuiește cu una din celuloză modernă doar ca să iasă mai ieftin, iar o copertă din piele vopsită manual nu se compară cu una industrială.

Chiar și sfatul lui pentru păstrarea unei cărți vechi sună împotriva instinctului. Recomandă să nu fie citită — nu din reținere față de cititor, ci pentru că citirea repetată e, spune el, cel mai dur tratament pe care-l poate suferi o carte veche, în afară de ardere. Ideea e simplă: conținutul poate circula prin ediții moderne, dar obiectul original — filigranul din hârtie, cusătura originală, urma degetelor peste secole — se păstrează doar nedeschis.

Dincolo de tehnică, ce s-a pierdut e o legătură directă cu felul în care circula cartea înainte de industrializarea tiparului. Bucureștiul a fost, încă din secolul XVIII, unul dintre centrele tipografice importante ale Țării Românești, iar în perioada interbelică avea o piață solidă de edituri și tipografii — Cartea Românească, Minerva, Sfetea, printre altele. Multă vreme, tipografiile vindeau doar colile tipărite, iar legarea propriu-zisă cădea în sarcina cumpărătorului sau a unui meșter local; legătoria manuală era, pur și simplu, o etapă obligatorie în viața unei cărți. Industrializarea legatului în secolul XX a schimbat asta: cărțile obișnuite au început să iasă deja legate din fabrică, iar meseria de legător manual s-a retras în trei nișe mici — restaurare de patrimoniu, ediții bibliofile, carte liturgică. Nișe prea mici ca să susțină mulți practicanți.

Cât de puțini au mai rămas exact, nu se poate spune cu precizie — nu există o statistică publică a legătorilor activi în București. Ce se poate spune e că, pentru un bucureștean obișnuit care caută pe cont propriu cine mai face restaurare de carte veche la nivel de artă, căutarea se oprește repede la un singur nume care iese constant la suprafață, într-un atelier de pe o stradă din spatele centrului, unde un om lucrează singur, cu mâinile, la un ritm pe care restul orașului l-a uitat cum se măsoară.

Citește și Meserii dispărute în București. Cât câștiga un lustragiu sau un birjar