Dacă te plimbi astăzi pe Calea Victoriei sau te rătăcești intenționat pe străduțele întortocheate din zona Mântuleasa, simțurile îți sunt asaltate de un melanj modern de claxoane, notificări de telefoane și un inconfundabil miros de asfalt încins amestecat cu gaze de eșapament. Orașul vibrează la o frecvență înaltă, una a urgenței perpetue, unde totul trebuie să se întâmple acum, imediat, instantaneu. 

Dar dacă ai putea să dai timpul înapoi, să decojești straturile de modernitate ca pe o ceapă urbană, ai descoperi un București cu totul diferit. Un oraș unde ritmul era dictat de pasul cailor, de strigătele vânzătorilor ambulanți și de lumina tremurândă a felinarelor cu gaz.

Acest București dispărut funcționa pe baza unei armate de oameni invizibili astăzi, personaje pitorești care formau sistemul nervos al urbei. Ei reprezentau infrastructura vie a capitalei iar dispariția lor marchează trecerea de la o lume tactilă, artizanală și umană la una automatizată și eficientă, dar poate ceva mai singuratică și mai isterică. Să facem o plimbare prin galeria acestor fantome urbane și să vedem cine erau oamenii care făceau Bucureștiul să se învârtă înainte să existe aplicații pentru orice.

Lampagiul sau gardianul luminii

La lăsarea serii, când soarele cobora dincolo de Dâmbovița și umbrele începeau să se alungească amenințător pe caldarâm, apărea el. Lampagiul. Îl recunoșteai după pasul măsurat, scara lungă purtată pe umăr și prăjina din mână. Misiunea lui deținea o importanță capitală pentru siguranța și moralul cetățenilor, căci el trasa granița dintre civilizație și întunericul total.

În Bucureștiul de la jumătatea secolului al XIX-lea, iluminatul public cu gaz aerian, introdus în 1857 (Bucureștiul fiind primul oraș din lume iluminat astfel cu petrol lampant), necesita o intervenție manuală zilnică. Lampagiul venea, sprijinea scara de stâlp, urca cu o agilitate de acrobat plictisit, curăța sticla afumată, verifica fitilul și aprindea flacăra. Dimineața, procesul se relua în sens invers.

Serviciul său costa municipalitatea o sumă considerabilă, dar pentru cetățeanul de rând, prezența lampagiului oferea o valoare inestimabilă: siguranța. Străzile luminate descurajau tâlharii și permiteau prelungirea vieții sociale după apus. 

Salariul unui lampagiu se situa la nivelul unui muncitor calificat de la primărie. Costul serviciului se regăsea în taxele locale, plătite de proprietari pentru „iluminatul străzilor și al piețelor publice“. De fapt, plăteai iluminat, iar lampagiul venea la pachet. 

Odată cu electrificarea orașului, romantismul lampagiului a fost înlocuit de brutalitatea eficientă a întrerupătorului central. Astăzi, senzorii de lumină fac treaba lui, lipsind orașul de acel ritual magic al aprinderii treptate, stradă cu stradă, a luminilor.

Birjarul sau taximetristul cu joben și trăsură cu arcuri

Mult înainte ca Loganul galben sau aplicațiile de ridesharing să definească transportul urban, birjarul domina suveran asfaltul (mai bine zis, piatra cubică). Birjarii formau o castă aparte. Cei mai căutați și scumpi erau „muscalii”, adesea membri ai sectei scapeților, ruși castrați (se auto-mutilau din motive religioase), recunoscuți pentru blândețea lor, pentru caii superbi și trăsurile elegante, cu scaune de catifea.

Îi găseai staționând în fața Teatrului Național, la Capșa sau la gară. Negocierea tarifului reprezenta un sport obligatoriu și o formă de artă conversațională. O cursă de la Gară până în centru putea costa cât o masă copioasă la un restaurant bun, dar primeai la pachet și un ghid turistic, un confident și, uneori, o sursă de bârfe proaspete din înalta societate. Birjarii de lux purtau haine lungi de catifea, brâuri late și jobene, oferind o imagine de o eleganță desăvârșită.

Tarifele oficiale se publicau periodic în „Monitorul Comunal“. Pentru curse scurte prin centru suma atingea aproximativ un leu, iar pentru distanțe mari, spre bariera orașului, se ajungea la câțiva lei. Un muncitor câștiga în jur de 3–5 lei pe zi, astfel că o plimbare cu birja reprezenta cheltuială serioasă, destinată mai ales claselor cu ceva venit sau călătorilor grăbiți.

Au dispărut treptat după Primul Război Mondial, împinși de pe carosabil de apariția automobilului. Viteza și costurile reduse ale mașinilor au câștigat bătălia, dar Bucureștiul a pierdut sunetul ritmic al copitelor și acea eleganță lentă a unei plimbări la Șosea, unde scopul era să fii văzut, nu să ajungi rapid la destinație.

Cărăușul cu apă (sacagiul) sau izvorul mobil al mahalalei

Într-un oraș așezat pe malurile unei ape tulburi și adesea insalubre precum Dâmbovița, apa potabilă constituia o marfă de lux. Până la sistematizarea rețelei de apă, sacagiul reprezenta salvarea. Îl auzeai venind de departe, cu trăsura lui încărcată cu butoaie mari (sacale), strigând „Apăăă, apă bunăăă!”.

Sacagiii aduceau apă de la fântânile cu renume din oraș sau de la izvoarele din zonele limitrofe mai curate. Serviciul lor era vital și funcționa pe bază de fidelitate. Oamenii se obișnuiau cu același cărăuș, iar acesta își cunoștea clienții. Prețul varia în funcție de distanță și de cantitate, însă pentru o găleată se plătea doar câțiva bani. Suma părea mică, însă repetată zilnic se transforma într-un abonament consistent, atins mai ales de femei și copii, cei care se ocupau de gospodărie. Ei aduceau plus-valoare prin simplul fapt că îți livrau lichidul vital la poartă, scutindu-te de efortul enorm de a căra greutăți pe distanțe mari.

Meseria a dispărut odată cu țeava de plumb și robinetul. Când Uzina de Apă a început să pompeze lichidul direct în casele oamenilor, sacagiul a devenit o relicvă inutilă. Totuși, privind la rafturile pline cu apă îmbuteliată din supermarketurile de azi, realizezi că, într-o formă perversă și corporatistă, sacagiul s-a întors, doar că acum butoiul e de plastic și are etichetă colorată.

Cojocarul de mahala sau arhitectul căldurii personale

Iernile bucureștene de altădată mușcau cu o ferocitate pe care încălzirea globală a îmblânzit-o considerabil. În acele vremuri, cojocarul de cartier funcționa ca un inginer al supraviețuirii termice. Atelierul lui, de obicei o încăpere mică la parterul casei, mirosea a piele tăbăcită, a naftalină și a blană de oaie.

Spre deosebire de blănarii de lux de pe Calea Victoriei care vindeau vizon și astrahan doamnelor cu lornion, cojocarul de mahala lucra pentru popor. El făcea cojoace, bundițe și căciuli groase, menite să reziste zece ierni, nu să impresioneze la operă. 

Prețurile depindeau de material și de complexitate. Un cojoc solid pentru un muncitor costa în perioada interbelică echivalentul a câteva zeci de lei, uneori chiar cât un porc mare de Crăciun. Pentru familiile cu venit modest reprezentau investiții capitale, purtate ani la rând, peticite la același cojocar.

Meseria s-a evaporat sub asaltul hainelor de serie, al materialelor sintetice (fâșul, poliesterul) și al mall-urilor. Odată cu cojocarul, am pierdut și conceptul de haină „pe viață”, înlocuit de geaca pe care o porți un sezon și apoi o uiți în spatele dulapului pentru că s-a stricat fermoarul.

Geamgiul ambulant sau salvatorul ferestrelor sparte

Sunetul specific al geamgiului ambulant rămâne întipărit în memoria auditivă a orașului vechi: un strigăt nazal, prelung, „Geaaamuri! Geamuri luăăăm!”. Îl vedeai mergând ușor aplecat, cărând în spate un fel de rucsac din lemn (un stativ) plin cu foi de sticlă de diverse dimensiuni, ținute în echilibru precar, și o cutie cu chit.

Geamgiul oferea soluția instantanee la accidentele domestice. Copiii băteau mingea, geamul se spărgea, iar geamgiul apărea providențial, ca și cum ar fi avut un radar pentru cioburi. Reparația se făcea pe loc: tăia sticla cu diamantul, o fixa cu chit proaspăt și geamul era ca nou. 

Se plătea per foaie de geam montată, cu tarif diferit pentru dimensiuni mai mari. În perioada interbelică, o intervenție obișnuită se încadra lejer în bugetul unei familii de clasă mijlocie, la nivelul câtorva lei, astfel că oamenii apelau liniștiți la geamgiu la fiecare furtună serioasă.

Termopanul a ucis geamgiul ambulant. Complexitatea ferestrelor moderne, cu gaz inert între foi de sticlă și mecanisme complicate, a transformat reparația într-un proces industrial, eliminând nevoia meșterului care bătea străzile. Azi, dacă spargi un geam, suni la o firmă și aștepți două săptămâni. Atunci, rezolvai problema până la cină.

Pietrarul de caldarâm sau artistul puzzle-urilor de granit

Dacă te uiți atent prin Centrul Vechi sau pe străduțele care au scăpat de asfaltări electorale, vei vedea munca lor: piatra cubică. Pietrarii erau muncitori cu o forță fizică impresionantă și o răbdare de fier. Stăteau în genunchi zile întregi, potrivind fiecare bucată de granit în nisip, lovind-o cu ciocanul pentru a se așeza perfect lângă vecina ei.

Ei transformau noroiul bucureștean în bulevarde europene. Munca lor aducea durabilitate. Un caldarâm bine pus rezista decenii, spre deosebire de asfaltul modern care cedează la prima ploaie serioasă. Costurile erau suportate de primărie, iar manopera era grea și prost plătită în comparație cu efortul depus.

Meseria a dispărut din cauza mecanizării și a dorinței de viteză. Asfaltul se toarnă repede, e silențios și ieftin. Piatra cubică a rămas un simbol al luxului retro sau al zonelor pietonale, dar meșterii care știau să o așeze manual, în evantaie elegante, au dispărut, lăsând locul utilajelor.

Telegrafistul sau legătura cu lumea în cod Morse

În oficiile poștale de altădată, telegrafistul era un magician al comunicării. Într-o lume unde scrisorile făceau zile sau săptămâni pe drum, el putea trimite un gând la sute de kilometri distanță în câteva minute. Sunetul aparatului Morse, acel țăcănit ritmic, era sunetul vitezei absolute.

Prima linie de telegraf din Țara Românească se instalează în 1854, între București și Giurgiu, pentru uz militar și administrativ. Apoi urmează conectarea cu Viena, Constantinopol, alte capitale. Telegrafiștii devin funcționari foarte apreciați. Stăpâneau codul, lucrau cu aparate speciale și aveau responsabilitatea de a transmite corect mesaje esențiale. O virgulă sau o literă în plus schimbau sensul întregului text.

Telegrafistul trebuia să fie cult, rapid și discret. Prin mâinile lui treceau secrete de stat, anunțuri de nașteri, decese și declarații de dragoste comprimate drastic pentru a economisi bani. Taxarea se făcea la cuvânt, ceea ce a dus la dezvoltarea unui limbaj telegrafic, o formă străveche de Twitter, unde esențialul trebuia spus în minimum de caractere. În multe țări europene costul unui cuvânt urca la câțiva zeci de bani, iar România se alinia la aceste practici.

Telefonul, apoi faxul și, în final, internetul au trimis telegraful la muzeu. Astăzi trimitem gigabiți de informație gratuit, dar am pierdut acea greutate solemnă a cuvântului pe care o avea o telegramă primită. Când sosea poștașul cu o telegramă, timpul se oprea în loc. Acum, notificările de WhatsApp sunt doar zgomot de fond.

Lustragiul sau psihologul de la nivelul pantofilor

Lustragiul era o adevărată instituție a centrului Bucureștiului. Cu lădița lui de lemn, dotată cu perii, cârpe de catifea și creme colorate, el staționa în zonele cu trafic pietonal intens: Calea Victoriei, Lipscani, intrările hotelurilor. Pentru un domn care se respecta, pantofii prăfuiți reprezentau o carte de vizită inacceptabilă.

O lustruire costa în perioada interbelică câțiva lei sau chiar mai puțin, în funcție de poziția lustragiului și de clientelă. Copiii sau adolescenții care practicau meseria câștigau astfel un venit suplimentar, iar unii își susțineau școala din acest mic business. Pentru câțiva firfirei, lustragiul nu îți curăța doar încălțămintea ci îți oferea un moment de respiro. Te așezai, îți aprindeai o țigară și priveai lumea de la o înălțime statică, în timp ce el făcea pantofii să strălucească „oglindă”. Zgomotul ritmic al cârpei de lustruit lovită la final pentru efect sonor era semnătura muncii bine făcute.

Lustragiii au dispărut odată cu schimbarea modei și a ritmului vieții. Adidașii nu se lustruiesc, iar pantofii de piele sunt tot mai rari în ținutele zilnice. În plus, ideea de a sta pe un scaun în timp ce altcineva stă la picioarele tale a devenit socialmente incomodă pentru mulți.

Vânzătorul ambulant de bragă sau răcoritorul verilor toride

„Bragăăă receee! Ia bragaaa!” Un strigăt care activa glandele salivare ale oricărui bucureștean într-o zi de iulie cu 35 de grade la umbră. Bragagiul, adesea de origine turcă sau albaneză, purta un bidon mare în spate sau o doniță, din care turna lichidul tulbure, dulce-acrișor și ușor acidulat, în pahare.

Braga, făcută din mei sau mălai fermentat, era băutura săracului și a bogatului deopotrivă. Costa extrem de puțin (câțiva bani), de unde și expresia „ieftin ca braga”, fiind o sursă de energie rapidă și o delicioasă metodă de hidratare. Bragagiul aducea bucurie lichidă direct pe stradă.

Reglementările sanitare stricte și invazia băuturilor carbogazoase occidentale au dus la dispariția acestor vânzători. Coca-Cola și Pepsi au câștigat războiul zahărului, iar braga a rămas o curiozitate nostalgică pe care o mai găsești doar în câteva locuri izolate, pierzându-și caracterul de omniprezență stradală.

Ceasornicarul de cartier sau chirurgul timpului mecanic

Deși meseria mai există izolat, vechiul ceasornicar de cartier, bătrânelul cu o lupă înfiptă în ochi, aplecat peste măruntaiele unui ceas Pobeda sau Orex, este pe cale de dispariție totală. Atelierul lui era un sanctuar al liniștii, plin de tic-tac-uri asincrone și pendule care băteau ore diferite.

Aduceai ceasul stricat, el îl privea cu gravitatea unui medic și îți spunea să revii peste o săptămână. Reparația necesita răbdare, piese minuscule și o mână care nu tremură niciodată. Tarifele variau în funcție de complexitate. Pentru o simplă reglare se plătea puțin, însă pentru o curățare completă sau pentru schimbarea unor piese mai sensibile clientul scotea câțiva lei serioși din portofel. Chiar și așa, reparația ieșea mai avantajoasă decât achiziția unui ceas nou, deoarece modelele mecanice de calitate reprezentau investiții majore.

Revoluția Quartz și apoi telefoanele mobile au transformat ceasul mecanic dintr-o necesitate într-un accesoriu de lux sau o piesă de colecție. Nimeni nu mai repară un ceas de 50 de lei; îl aruncă și cumpără altul. Răbdarea de a demonta și curăța sute de rotițe a devenit incompatibilă cu economia de consum.

Odată cu aceste meserii, Bucureștiul a pierdut ceva mai mult decât niște prestatori de servicii, renunțând inevitabil la interacțiunea umană directă, negocierea, zgomotul specific și acea textură unică a vieții trăite mai lent. Poate că azi avem confort și viteză, dar am dat la schimb poezia străzii și, odată cu ea, o parte din sufletul orașului.

Citește și: Tudor Arghezi și cele 11 meserii. Ce a lucrat marele poet înainte de a deveni o legendă a literaturii române