În București, dorința de a pleca e aproape un tic verbal. Se aude peste tot: în pauza de cafea la birou, în metrou, la mesele de prieteni. Nu e nevoie de o întrebare directă; inevitabil cineva spune „aș vrea să plec”, „poate mă mut”, „poate strâng bani pentru afară”. Și nu e întotdeauna vorba despre pașapoarte, vize și valize făcute în grabă. E o migrație mentală, un fel de dublă apartenență: trăiești aici, dar visezi mereu altundeva.

Pentru mulți, plecarea e o fantezie de echilibru. Orașul te obosește – traficul, birocrația, nesfârșita improvizație a vieții cotidiene – și atunci imaginezi un „afară” unde toate merg mai lin. Viena, Berlin, Lisabona… nu contează locul exact, contează ideea. Un orizont imaginar care funcționează ca o gură de aer atunci când simți că Bucureștiul te sufocă.

Și totuși, nimeni nu se grăbește să închidă ușa definitiv. Există o tensiune între frustrarea de zi cu zi și atașamentul greu de rupt. Rămâi pentru oamenii apropiați, pentru cafeneaua unde ți-ai scris primele proiecte, pentru strada unde ai jucat fotbal în copilărie. Orașul ăsta știe să enerveze, dar știe și să agațe. Îți dă motive să-l urăști și, în același timp, pretexte să nu-l părăsești.

Unii sociologi spun că acest balans e o formă de supraviețuire. Dacă realitatea nu-ți oferă ce ai nevoie, îți construiești o dublură imaginară. Nu e resemnare, ci uneori chiar combustibil: tocmai pentru că știi – sau îți imaginezi – cum ar putea fi altundeva, ceri mai mult de la viața ta aici.

Așa se face că mulți bucureșteni trăiesc simultan pe două planuri: unul concret, între Piața Victoriei și Obor, și altul imaginar, între aeroport și harta Europei. Își aleg vacanțele nu doar pentru relaxare, ci și ca exercițiu de comparație: „uite cum ar putea arăta viața mea dacă m-aș muta aici”. Orașul nu e judecat doar pentru ce este, ci mereu prin contrast cu un „acolo” vag și promițător.

Poate că sună trist, dar nu e. Visul de plecare nu e o condamnare a orașului, ci dovada că oamenii refuză să accepte un orizont mic. Bucureștiul visează să plece, iar în visul ăsta se ascunde, de fapt, dorința lui de a deveni mai bun.