Vara începea în București cu miros de tei încălzit de soare și cu ferestre larg deschise spre stradă. Orașul intra încet într-un alt ritm imediat după jumătatea lui iunie, iar serile păreau mai lungi decât în orice altă perioadă a anului. În apartamentele de bloc, perdelele subțiri se mișcau ușor în curentul creat între bucătărie și balcon, radioul mergea undeva în fundal, iar zgomotul tramvaielor urca până la etajele superioare ca o parte firească din peisaj.

Bucureștiul verii de atunci trăia mai mult afară. Orașul se muta pe trotuare, pe bănci, în fața blocului, în parcuri și la cofetării. Copiii coborau dimineața și reapăreau acasă târziu, cu genunchii prăfuiți, cu palmele lipicioase de la înghețată și cu miros de soare pe piele. În jurul blocurilor se auzeau mingi lovite de asfalt, role metalice pe alei și strigăte care urcau până la ferestrele deschise unde mamele scuturau fețe de masă sau întorceau ardeii în tigaie.

După-amiezile aveau o lumină albă, grea, care făcea asfaltul să tremure. Orașul încetinea. Tramvaiele veneau fierbinți, cu geamurile coborâte și cu aerul acela amestecat de metal încins, parfum ieftin și praf de vară. Oamenii mergeau încet, căutând instinctiv umbra clădirilor și răcoarea pasajelor. Din când în când apărea câte un vânzător de pepene, iar mirosul dulce și rece se răspândea imediat în jurul lui.

Cofetăriile deveneau refugii temporare. La Capșa, la Casata, la Scala sau la cofetăriile de cartier, paharele cu bragă transpirau pe mese de metal, iar cupele de înghețată veneau cu frișcă adevărată și lingurițe mici care clincheteau în farfurioare. Aerul mirosea a sirop de cacao, vanilie și cafea măcinată. Ventilatoarele se învârteau lent deasupra oamenilor care vorbeau fără grabă, cu sentimentul că vara oferă timp în plus.

Seara cobora peste oraș într-un fel pe care Bucureștiul încă îl mai păstrează uneori, pentru cine știe să-l observe. După ora opt, căldura începea să se retragă dintre blocuri, iar oamenii ieșeau din nou afară. În fața scărilor apăreau scaune aduse din casă, copiii alergau printre mașinile puține, iar vecinii discutau ore întregi despre lucruri simple, cu semințe și sifon rece pe masă. Din apartamente venea miros de roșii tăiate pentru cină, de pâine proaspătă și de pepene pus la rece în cadă.

În centru, serile de vară aveau o eleganță aparte. Calea Victoriei strălucea sub lumina galbenă a felinarelor, cinematografele își aprindeau firmele, iar oamenii mergeau la film îmbrăcați frumos, ca pentru o mică sărbătoare. Din grădinile de vară se auzeau pahare ciocnite și muzică ușoară, iar mesele ocupate până târziu păreau să transforme orașul într-un loc mai calm, mai răbdător, mai apropiat de oameni.

Parcurile deveneau adevărate teritorii ale verii. În Cișmigiu mirosea a apă stătută, castani și vată de zahăr, iar pe alei se plimbau familii întregi într-un ritm lent, aproape ceremonial. La Ștrandul Tineretului sau la Floreasca, prosoapele colorate acopereau betonul încins, casetofoanele cântau Modern Talking sau Compact, iar mirosul de ulei de plajă se amesteca cu cel de porumb fiert.

Vacanțele începeau mai întâi în oraș. Până să ajungă cineva la mare sau la munte, exista această vară bucureșteană trăită printre blocuri, tei, tramvaie și seri lungi. O vară care avea răbdare cu oamenii și care transforma lucrurile mici în evenimente adevărate. O sticlă de sifon scoasă din frigider, o plimbare seara până la chioșcul de înghețată, o casetă nouă ascultată cu geamul deschis sau o furtună de august privită de pe balcon puteau umple o zi întreagă de sens.

Astăzi, Bucureștiul verii se trăiește mai mult în interior. În centre comerciale răcoroase, între ecrane și aer condiționat constant, cu orașul privit prin geamuri mari și traversat în grabă. Și totuși, uneori, într-o seară caldă de iunie, când teii înfloresc din nou și tramvaiele trec cu geamurile deschise, vechiul București al verilor fără mall-uri reapare pentru câteva clipe exact așa cum era: cald, zgomotos, viu și incredibil de prezent.

Citește și Secretul lui Giovanni și coada de la Velocità. Bucureștiul și relația lui cu înghețata, veche de peste 170 de ani