În istoria muzicii românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, Dumitru Georgescu Kiriac ocupă un loc aparte. Compozitor, dirijor, profesor și folclorist, bucureșteanul a făcut parte din generația care a încercat să desprindă creația muzicală românească de modelele imitate și să-i găsească o identitate proprie. Pentru Kiriac, această identitate nu putea fi construită fără valorificarea cântecului popular autentic și fără înțelegerea tradiției muzicale bizantine. Importanța sa nu se limitează însă la compoziții. Kiriac a fost un adevărat constructor de instituții și de școală muzicală. A format generații de interpreți și compozitori la Conservatorul din București, a întemeiat societatea corală „Carmen”, a susținut cercetarea sistematică a folclorului și s-a numărat printre membrii fondatori ai Societății Compozitorilor Români. Academia Română îl menționează, de altfel, printre pionierii cercetării organizate a folclorului muzical prin utilizarea fonografului.

Bucureșteanul care și-a început drumul la Sfântul Sava

Dumitru Georgescu Kiriac s-a născut la București, la 6 martie 1866, și și-a început educația muzicală în orașul natal. A urmat cursurile Liceului „Sfântul Sava”, unde a studiat muzica sub îndrumarea lui Alexandru Podoleanu, apoi, între 1880 și 1885, a fost elev al Conservatorului din București. Printre profesorii săi s-au numărat Gheorghe Brătianu, Eduard Wachmann și George Ștephănescu. În paralel cu pregătirea muzicală, Kiriac a urmat și Facultatea de Drept din București, obținând licența.

Parcursul său arată încă de la început o preocupare pentru o formație intelectuală solidă, dincolo de simpla pregătire artistică. Pentru tânărul bucureștean, muzica avea să devină însă domeniul căruia îi va consacra cea mai mare parte a vieții. După studiile din țară, a plecat la Paris, unde și-a continuat specializarea la Conservatorul parizian și la Schola Cantorum. A studiat cu profesori importanți ai vieții muzicale franceze, între care Théodore Dubois, Charles-Marie Widor și Vincent d’Indy, iar perioada pariziană avea să-i ofere instrumentele teoretice și componistice pe care le va adapta ulterior unei concepții despre muzica românească.

La Paris, Kiriac a activat și ca dirijor al Capelei Române, între 1894 și 1899. Experiența occidentală nu l-a îndepărtat de tradiția autohtonă, ci, dimpotrivă, i-a întărit interesul pentru găsirea unor formule prin care muzica românească să poată fi prezentată într-o formă cultă fără pierderea caracterului său specific. Studiul cântului gregorian și al folclorului la Schola Cantorum, în paralel cu pregătirea componistică, a contribuit la formarea acestei viziuni.

Întoarcerea la București și construirea unei școli muzicale

Revenit în țară la sfârșitul secolului al XIX-lea, Kiriac s-a implicat profund în viața muzicală bucureșteană. În anul 1900 a devenit profesor de teorie și solfegii la Conservatorul din București, instituție în care avea să activeze timp de 28 de ani, până la moartea sa. A fost nu doar un profesor de tehnică muzicală, ci și un mentor pentru tineri care urmau să contribuie la dezvoltarea culturii muzicale românești. Printre discipolii săi s-au numărat Gheorghe Cucu și Ioan D. Chirescu.

Concepția lui Kiriac era legată de necesitatea unei muzici românești originale. În locul copierii modelelor occidentale, el susținea folosirea resurselor proprii ale culturii românești, în special ale folclorului și ale tradiției bizantine. Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România îl prezintă drept unul dintre ctitorii școlii naționale moderne, asociindu-l cu direcția care urmărea afirmarea unei autonomii culturale prin apelul la sursele folclorice și bizantine.

Înainte de a începe cercetarea sistematică pe teren, Kiriac a lucrat și cu melodii existente în culegeri mai vechi, pe care le-a prelucrat și armonizat. În această etapă, interesul său era deja îndreptat spre păstrarea caracterului specific al melodiilor românești în cadrul unei scriituri corale moderne. Rezultatul a fost o creație în care tehnica occidentală și expresivitatea cântecului tradițional se întâlneau într-o manieră proprie.

De la cântecul popular la cercetarea folclorului autentic

Una dintre contribuțiile esențiale ale lui Dumitru Georgescu Kiriac a fost transformarea interesului pentru folclor într-un demers de cercetare organizată. Un document al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române arată că, în 1910, Kiriac a înaintat Academiei un memoriu prin care propunea realizarea unor culegeri sistematice de folclor pe întreg teritoriul țării, folosind fonograful. El considera necesară și existența unei instituții care să păstreze și să valorifice aceste materiale.

Este importantă aici o precizare cronologică: anul 1910 marchează propunerea și programul său de cercetare sistematică, în timp ce primele culegeri realizate cu fonograful sunt datate de Academia Română începând din 1912. Cu sprijinul lui Ion Bianu, Kiriac a primit un stipendiu pentru achiziționarea unui fonograf Edison și a început astfel să înregistreze direct repertoriul popular. Manuscrisele și materialele rezultate din această activitate se păstrează astăzi în Arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”.

Pentru epoca sa, această preocupare avea o importanță deosebită. Kiriac nu privea folclorul doar ca pe o sursă de melodii frumoase care puteau fi armonizate pentru cor. Îl considera un patrimoniu care trebuia cercetat, înregistrat și păstrat cu cât mai multă fidelitate. Această perspectivă îl apropie de metodologia modernă a cercetării etnomuzicologice și explică de ce numele său este legat nu numai de compoziție, ci și de începuturile organizării cercetării folclorului muzical românesc.

„Carmen”, corul care a făcut cunoscută muzica românească

În Bucureștiul de la începutul secolului XX, Kiriac a găsit și forma prin care ideile sale puteau ajunge la un public larg: activitatea corală. În 1901 a pus bazele Societății corale „Carmen”, ansamblu pe care l-a condus până la sfârșitul vieții. Debutul public al formației a avut loc la Ateneul Român, la 18 decembrie 1901, iar apariția sa a reprezentat un moment important pentru dezvoltarea mișcării corale românești.

„Carmen” nu a fost doar un cor destinat spectacolelor. Proiectul lui Kiriac urmărea „cultivarea şi răspândirea muzicii în popor şi, îndeosebi, a cântecului popular”, după cum consemnează Radio România Muzical. În jurul formației s-au întâlnit preocuparea pentru interpretarea corală de nivel înalt și interesul pentru repertoriul românesc, iar activitatea ansamblului a depășit cu timpul granițele Capitalei prin concerte și turnee.

Un episod semnificativ a fost Festivalul coral din 1906, organizat în contextul festivităților dedicate jubileului domniei regelui Carol I. Documentele Academiei Române amintesc rolul lui Kiriac și al societății „Carmen” în această manifestare, care a reunit formații corale din diferite regiuni și a adus în fața publicului bucureștean un repertoriu amplu bazat pe cântece și creații românești.

O muzică românească între tradiția bizantină și folclor

Creația lui Kiriac trebuie înțeleasă în legătură cu două mari surse de inspirație: folclorul românesc și tradiția muzicală bizantină. Compozitorul nu a încercat să transforme melodiile populare în simple copii ale unor modele occidentale. A urmărit să păstreze particularitățile melodice și modale ale acestora, integrându-le într-o scriitură corală și vocală elaborată. Tocmai această preocupare pentru modurile arhaice și pentru specificul melodic românesc reprezintă una dintre trăsăturile definitorii ale creației sale.

Printre lucrările asociate numelui său se află „Morarul”, „Cântecul murgului”, „Codrule, codruțule” și „Când aud cucul cântând”, alături de numeroase lucrări religioase și corale. Kiriac a acordat o atenție specială și muzicii bisericești, compunând, între altele, „Liturghia psaltică”, „Îngerul a strigat” și „Axionul Învierii”.

Prin această combinație între tradiția populară, moștenirea bizantină și tehnicile contrapunctice și armonice învățate la București și Paris, Kiriac a contribuit la conturarea unei direcții originale în muzica românească. Nu a fost singurul compozitor preocupat de specificul național, iar formula de „primul” trebuie înțeleasă în contextul unei generații de pionieri. Însă rolul său în transformarea folclorului autentic într-o sursă conștientă și metodică pentru creația cultă a fost esențial.

Fondator al Societății Compozitorilor Români

În 1920, Kiriac s-a numărat printre membrii fondatori ai Societății Compozitorilor Români, organizație profesională creată pentru sprijinirea creației muzicale autohtone, promovarea lucrărilor românești și apărarea intereselor compozitorilor. Printre fondatori s-au aflat și George Enescu, Constantin Brăiloiu, Mihail Jora, Dimitrie Cuclin, Ion Nonna Otescu și alți muzicieni importanți ai epocii.

Prezența lui Kiriac în acest grup era firească. Întreaga sa activitate fusese construită în jurul ideii că România avea nevoie de o cultură muzicală proprie, bazată pe cercetarea și valorificarea patrimoniului autohton. El a susținut inclusiv ideea constituirii unei arhive de folclor muzical, preocupare care se înscria în proiectul mai amplu de documentare științifică a tradițiilor românești.

Dumitru Georgescu Kiriac s-a stins din viață la Viena, la 8 ianuarie 1928, după aproape trei decenii în care fusese una dintre figurile centrale ale vieții muzicale bucureștene. Avea 61 de ani. Moștenirea sa nu constă doar în partituri, ci și în discipolii formați, în activitatea societății „Carmen”, în cercetările de folclor și în ideea că muzica românească putea deveni modernă fără să-și piardă rădăcinile.

Pentru București, povestea lui Kiriac este și povestea unei perioade în care orașul încerca să-și construiască o cultură muzicală modernă, conectată la marile centre europene, dar atentă la propriile tradiții. Studiat la Paris și format în contact cu școala muzicală occidentală, Kiriac s-a întors în Capitală pentru a căuta în cântecul românesc materialul unei identități artistice originale. În acest sens, locul său în istoria muzicii românești depășește imaginea unui simplu compozitor de cântece corale: a fost unul dintre oamenii care au pus bazele unei adevărate școli naționale de muzică.

Citește și: S-a născut cu arta curgându-i prin vene, iar la 10 ani a fost admis la Conservatorul din București. Povestea compozitorului Constantin C. Nottara