Destinul lui Constantin C. Nottara pare scris sub semnul artei încă din prima zi de viață. Născut într-o familie în care scena, muzica și literatura erau realități cotidiene, el a crescut într-un mediu în care talentul nu era doar încurajat, ci respirat. Fiul unor actori celebri ai Teatrului Național din București, Constantin C. Nottara a reușit să-și construiască propriul drum, desprinzându-se de umbra numelui patern și afirmându-se ca violonist, compozitor, profesor și cronicar muzical. Viața sa a traversat perioade istorice complicate – de la efervescența culturală a începutului de secol XX până la trauma Primului Război Mondial și frământările interbelice – însă în toate aceste etape muzica a rămas axul central al existenței sale. Povestea lui este aceea a unui artist format temeinic, care a înțeles că vocația presupune disciplină, studiu și o permanentă implicare în viața culturală a cetății. 

Copilăria într-o familie de artiști

Constantin C. Nottara s-a născut la 14 octombrie 1890, la București, și și-a petrecut primii ani într-un apartament situat pe strada Teatrului nr. 5. Nu era o simplă coincidență de adresă: întreaga sa copilărie s-a desfășurat în preajma Teatrului Național, instituție în care părinții săi, Eleonora și Constantin I. Nottara, erau actori apreciați.

Tatăl său era o personalitate marcantă a scenei românești, iar mama sa, Eleonora, nu doar interpreta roluri importante, ci era și înzestrată cu un real talent muzical. De la ea a moștenit micul Constantin sensibilitatea artistică și înclinația spre muzică. În casa lor, repetițiile, lectura de texte dramatice și discuțiile despre artă făceau parte din viața de zi cu zi. Pentru copil, scena și sunetul viorii nu erau abstracțiuni, ci experiențe vii.

Observând talentul fiului lor, părinții au decis să-l îndrume serios către muzică. Eleonora Nottara a avut un rol esențial în această decizie. Convinsă că înclinațiile copilului trebuie cultivate cu rigoare, l-a angajat ca profesor pe Nicolae Cerchez, membru al orchestrei Teatrului Național și student în ultimul an la Conservatorul de Muzică și Declamație, la clasa lui Robert Klenck. Sub îndrumarea acestuia, tânărul Nottara a făcut primii pași solizi în studiul viorii.

Primii pași spre consacrare

La doar opt ani, Constantin C. Nottara s-a prezentat la Conservatorul din București, convins că locul său este acolo. Entuziasmul său a fost însă temperat de regulamentele instituției: a fost respins din cauza vârstei prea fragede. Momentul nu l-a descurajat, ci l-a ambiționat.

Doi ani mai târziu, la vârsta de zece ani, a fost admis și a început să studieze vioara cu profesorul Robert Klenck. În paralel, a urmat cursuri de solfegiu și armonie cu D. Kiriac, dobândind o bază teoretică solidă. Progresul său a fost rapid și vizibil, iar pe 15 iunie 1907 a obținut premiul I la vioară, confirmându-și talentul și seriozitatea.

Încă înainte de a deveni student al Conservatorului, tânărul muzician avusese deja o experiență scenică aparte. În 1906, a interpretat din culise un vals din piesa „Vinovatul”, de dramaturgul german Woss, spectacol în care tatăl său deținea rolul principal. A fost un moment simbolic: fiul acompania, nevăzut, strălucirea scenică a tatălui.

La 1 octombrie 1906, înainte chiar de a-și încheia studiile, a fost angajat ca vioară secundă în orchestra Ministerului – Filarmonica de Muzică din București. A activat în această poziție până la 30 septembrie 1907, acumulând o experiență profesională valoroasă.

Experiența pariziană și întâlnirea cu George Enescu

Vara anului 1907 a marcat o etapă decisivă în evoluția sa. La 25 iulie, a susținut un concert la Slănic Moldova, unde își însoțea părinții aflați în vacanță. A urmat un concert la Ateneul Român, apariții care i-au adus recunoaștere și i-au deschis drumul către studii în străinătate.

A plecat la Paris, centrul european al culturii muzicale din acea vreme. Aici l-a întâlnit pe George Enescu, personalitate deja consacrată, alături de care a studiat vioara timp de doi ani. Contactul cu Enescu a fost esențial pentru formarea sa artistică, oferindu-i nu doar o școală tehnică de înalt nivel, ci și o viziune amplă asupra muzicii.

În capitala Franței a studiat, de asemenea, cu Berthelier la vioară și cu Dufay și Thodou la compoziție. Perioada pariziană i-a lărgit orizontul estetic și i-a consolidat identitatea muzicală, punându-l în contact cu tendințele moderne ale vremii.

Formarea la Berlin și afirmarea internațională

După doi ani petrecuți la Paris, Constantin C. Nottara s-a îndreptat spre Berlin, unde a fost admis, în urma unui examen riguros, la Academia Regală de Muzică. A absolvit instituția în 1913, după cinci ani de studii intense.

La Hochschule für Musik a studiat contrapunct și compoziție cu Schtratenholz, vioara I cu Karl Klinger, dirijatul cu Kleffer, pianul cu Hischberg și istoria muzicii cu Kressla. Această formare complexă i-a oferit o perspectivă completă asupra artei muzicale, de la interpretare la creație și analiză.

La finalul studiilor, a susținut un concert la Berlin, în urma căruia a fost angajat ca maistru de concert la Opera din Charlottenburg, cu un contract pe zece ani. Cariera sa internațională părea să se contureze spectaculos.

Războiul și revenirea în țară

Izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, i-a întrerupt însă ascensiunea internațională. A fost nevoit să revină în România, unde a decis să-și continue activitatea muzicală.

A înființat primul său cvartet, alcătuit din Constantin C. Nottara – vioara I, Drăgulinescu – violă, Eliad – vioară secundă și A. Moldrick – violoncel. Ansamblul a susținut numeroase concerte, multe dintre ele cu scop caritabil, atât în București, cât și în alte orașe din țară.

În timpul războiului, familia s-a refugiat la Iași. Acolo, Nottara a fost numit profesor suplinitor de muzică până în 1917. În paralel, a susținut concerte de muzică de cameră alături de C. Bobescu, Ciolan și Brevimann, interpretând pentru răniți. Muzica devenise nu doar artă, ci și formă de alinare.

Compozitor, profesor și animator cultural

Anii războiului au fost și o perioadă de intensă creație. Constantin C. Nottara a compus numeroase lieduri, muzică de scenă pentru tragediile „Hecuba” și „Polyeuct”, precum și un poem simfonic. În 1918, familia s-a întors la București, iar el și-a reluat activitatea de maistru de concert al Orchestrei Ministerului.

A continuat să compună muzică de cameră, să predea și să susțină concerte. În 1919 și-a prezentat demisia din funcția de maistru de concert, alegând să-și concentreze energia asupra altor proiecte.

În 1924 a format un nou cvartet, alături de Enacovici, Th. Popovici și Cocea. Finanțat de stat, ansamblul susținea concerte săptămânale duminica dimineața, contribuind la educarea gustului muzical al publicului bucureștean.

Un an mai târziu a fost numit profesor suplinitor la Conservatorul de Muzică din București, la clasa de muzică de cameră, preluând catedra de la D. Dinicu. A suplinit, de asemenea, la clasa de orchestră, în locul lui Castaldi.

Cronicar muzical și fondator de orchestră

Între 1927 și 1936 a desfășurat o intensă activitate publicistică, semnând cronici muzicale în ziarele Adevărul și Dimineața, precum și în alte publicații ale Capitalei. Textele sale reflectau competență, echilibru și o profundă înțelegere a fenomenului muzical.

În 1929 a înființat Orchestra Municipiului București, o inițiativă menită să aducă muzica mai aproape de public. Orchestra susținea concerte în aer liber, vara, în grădinile Colos și Cărăbuș, iar toamna la Ateneul Român. Aproximativ 60 de muzicieni făceau parte din ansamblu.

Din păcate, lipsa fondurilor a dus la încetarea activității orchestrei. Cu toate acestea, Constantin C. Nottara a continuat să compună, să scrie și să predea la Conservator până în 1947.

Viața sa rămâne exemplul unui artist complet, format în marile centre culturale europene, dar dedicat în primul rând dezvoltării muzicii românești. Născut într-o familie în care arta era destin, el a demonstrat că talentul moștenit trebuie dublat de muncă, perseverență și implicare constantă. Constantin C. Nottara nu a fost doar fiul unor mari actori, ci o personalitate distinctă, care a contribuit esențial la consolidarea vieții muzicale românești din prima jumătate a secolului XX.

Citește și: Notarra, teatrul și drama în amor. Soția celui mai mare actor român i-a căzut la așternut lui I.L. Caragiale