Henrieta Delavrancea, cunoscută și sub diminutivul afectuos „Riri”, s-a născut în anul 1894 într-o familie care respira cultură prin toți porii. Mezina scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, una dintre cele mai puternice personalități ale vieții intelectuale românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, Henrieta a crescut într-un univers în care arta, literatura și muzica nu erau simple preocupări, ci repere fundamentale ale existenței cotidiene.

Copilăria într-o casă unde cultura era respirație zilnică

Casa Delavrancea era un veritabil salon cultural al Bucureștiului, un loc unde ideile se întâlneau, se contraziceau și se rafinau. Alături de cele trei surori ale sale – Cella, Margareta și Niculina – Henrieta a fost martora unor conversații memorabile purtate de marii intelectuali ai vremii. 

Scriitori, artiști plastici, arhitecți, muzicieni, oameni politici și avocați se perindau frecvent prin locuința familiei, atrași de carisma și forța intelectuală a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Atmosfera formativă a familiei Delavrancea

În memoriile sale, pianista Cella Delavrancea, sora cea mare a Henrietei, descrie cu emoție acea copilărie privilegiată, dar deloc rigidă, în care educația se făcea firesc, prin contact direct cu valorile autentice. Literatura era prezentă în lecturile serilor târzii, muzica răsuna zilnic în casă, iar pictura și arhitectura erau discutate cu aceeași pasiune ca marile teme filosofice ale vremii.

Cella își amintea de mesele rotunde în jurul cărora se adunau personalități marcante, de ceaiurile servite de mamă și de discuțiile care se prelungeau până târziu în noapte. Copiii erau martori discreți, dar atenți, absorbind o lume care le va modela definitiv traseul profesional. În acest cadru, Henrieta a învățat, fără manuale și fără constrângeri, că arta este o formă de responsabilitate și că talentul trebuie dublat de rigoare și disciplină.

Întâlnirea providențială cu Ion Mincu și revelația timpurie

Unul dintre oaspeții frecvenți ai familiei Delavrancea era arhitectul Ion Mincu, figura centrală a arhitecturii românești moderne și fondatorul stilului neoromânesc. Prezența lui în casa scriitorului nu era una distantă sau solemnă, ci caldă și prietenoasă. Mincu era primit inclusiv în cercul copiilor, juca jocuri cu ei și îi răsfăța cu dulciuri și mici daruri.

Pentru Henrieta, această apropiere a fost decisivă. La doar șase ani, într-un moment devenit emblematic în istoria arhitecturii românești, Ion Mincu, jucând rolul unui examinator sever, a întrebat-o ce își dorește să devină când va fi mare. Răspunsul fetiței a venit prompt și sigur: „Arhitectă”. Această afirmație, consemnată ulterior în memoriile Cellei Delavrancea, nu a fost un capriciu copilăresc, ci o intuiție profundă a propriei vocații.

Alegerea unui drum neobișnuit pentru o femeie a epocii

Dacă surorile sale și-au găsit împlinirea în domenii mai accesibile femeilor la începutul secolului XX – Cella în muzică, Margareta în literatură și filosofie, iar Niculina în pictură – Henrieta a ales un drum dificil, rezervat aproape exclusiv bărbaților: arhitectura. Această decizie a presupus curaj, perseverență și o capacitate de a înfrunta prejudecăți adânc înrădăcinate.

După o perioadă de studii particulare, necesare pentru a-și construi o bază solidă într-un domeniu tehnic și artistic deopotrivă, Henrieta s-a înscris la Școala Superioară de Arhitectură din București. Aici a intrat într-un mediu competitiv, în care a trebuit să își demonstreze constant valoarea, într-o epocă în care prezența femeilor în arhitectură era privită cu scepticism.

Războiul și experiența frontului

Parcursul său academic a fost însă întrerupt de izbucnirea Primului Război Mondial. Într-un gest care vorbește despre forța caracterului său, Henrieta a ales să își suspende studiile și să plece pe front ca infirmieră voluntară. Această experiență a pus-o față în față cu suferința, fragilitatea umană și nevoia de organizare eficientă a spațiilor medicale, elemente care vor influența ulterior o parte importantă a activității sale profesionale.

În timpul războiului l-a cunoscut pe Emile Gibory, un ofițer francez, cu care s-a căsătorit în anul 1918. După încheierea conflictului, cei doi au locuit o perioadă la Paris, oraș care i-a oferit Henrietei contactul direct cu arhitectura occidentală modernă și cu noile curente artistice europene.

Revenirea la studii și consacrarea profesională

Întoarsă în țară, Henrieta Delavrancea și-a reluat studiile în anul 1924, cu o maturitate profesională și umană mult sporită. În 1927, a obținut diploma de arhitect, devenind astfel a patra femeie arhitect din România, după Ada Zăgănescu, Virginia Andreescu și Mimi Friedman. Acest moment a marcat nu doar o reușită personală, ci și un pas important în afirmarea femeilor în arhitectura românească.

Cariera sa a cunoscut o dezvoltare constantă, iar lucrările sale au început să fie recunoscute atât pentru funcționalitate, cât și pentru eleganța soluțiilor arhitecturale. Henrieta Delavrancea a demonstrat o capacitate remarcabilă de a îmbina rigorile tehnice cu sensibilitatea artistică moștenită din mediul familial.

Proiecte emblematice și contribuția la Bucureștiul modern

Printre realizările sale importante se numără refacerea fațadei Cinematografului Capitol, în anul 1938, o intervenție care a adus clădirii un aer modern, adaptat spiritului vremii. De asemenea, activitatea sa a inclus numeroase lucrări realizate la Balcic, între anii 1930 și 1940, într-o perioadă în care orașul era un veritabil magnet pentru artiști și arhitecți români.

În București, contribuția Henrietei Delavrancea este legată de proiecte de interes public major. A participat la realizarea Halelor Obor și a fost proiectantul unor instituții medicale de referință, precum Institutul de Oncologie, Spitalul Fundeni și Spitalul Filantropia. Aceste clădiri reflectă preocuparea sa pentru funcționalitate, igienă și adaptarea spațiului la nevoile reale ale pacienților și personalului medical.

Arhitectura în timpul regimului comunist

Instaurarea regimului comunist a adus schimbări radicale în practica arhitecturală. Activitatea privată a fost interzisă, iar arhitecții au fost integrați în structuri de stat. În acest context, Henrieta Delavrancea Gibory a continuat să lucreze, timp de 19 ani, în cadrul Colectivului de proiectare al Ministerului Sănătății și al Institutului Proiect București.

Deși constrângerile ideologice și birocratice erau considerabile, experiența sa vastă și profesionalismul i-au permis să rămână un nume respectat în domeniu. A contribuit la proiecte esențiale pentru infrastructura medicală a țării, demonstrând că vocația și responsabilitatea profesională pot supraviețui chiar și în contexte politice dificile.

Moștenirea unei vieți dedicate arhitecturii

Henrieta Delavrancea rămâne una dintre figurile esențiale ale arhitecturii românești moderne. Parcursul său, început sub semnul unei revelații timpurii și continuat cu perseverență într-o lume dominată de bărbați, este o dovadă a forței vocației autentice. A știut încă de la vârsta de șase ani ce drum va urma și nu s-a abătut de la el, în ciuda obstacolelor istorice și sociale.

Astăzi, numele său este legat indisolubil de București și de modernizarea sa, de spitale care au salvat mii de vieți și de o generație de arhitecți care au contribuit la definirea identității urbane românești. Povestea Henrietei Delavrancea nu este doar una despre arhitectură, ci despre curaj, clarviziune și fidelitate față de propriul destin.

Citește și: Colegiul Național Gheorghe Șincai, unul dintre cele mai vechi licee din București, proiectat de prima femeie arhitect din România