Skip to main content

Focus

Povești de București: Prima mare grevă generală din România a avut loc în Capitală în toamna lui 1920

Povești de București: Prima mare grevă generală din România a avut loc în Capitală în toamna lui 1920

Prima mare grevă generală din România a avut loc în Capitală în toamna lui 1920

By Andreea Bisinicu

  • Articole
  • 17 NOV 26

În dimineața zilei de 20 octombrie 1920, Bucureștiul a intrat într-o situație fără precedent. Uzinele, atelierele, depourile și numeroasele întreprinderi ale Capitalei au început să-și înceteze activitatea, iar muncitorii au transformat nemulțumirile acumulate în lunile și anii de după Primul Război Mondial într-o acțiune colectivă de amploare. Era începutul primei greve politice generale a proletariatului din România, o mișcare care avea să se desfășoare între 20 și 28 octombrie și să cuprindă aproximativ 400.000 de salariați din industrie și transporturi. Capitala a reprezentat unul dintre principalele centre ale acestei confruntări sociale. Aici se aflau numeroase întreprinderi industriale, ateliere CFR, fabrici și instalații de interes strategic, iar organizațiile muncitorești aveau o tradiție de mobilizare deja consolidată. Greva nu a rămas însă o acțiune bucureșteană. În scurt timp, ea s-a extins în importante centre industriale și feroviare din întreaga țară, devenind una dintre cele mai ample demonstrații de solidaritate muncitorească din România interbelică. Evenimentul trebuie înțeles în contextul dificil al anului 1920. România Mare se afla încă în procesul de refacere după război, economia era afectată de dezechilibre, inflația eroda puterea de cumpărare, iar relațiile dintre muncitori, patroni și autorități deveniseră tot mai tensionate. În același timp, în Europa se răspândeau ideile socialiste și revoluționare, iar ecoul Revoluției bolșevice din 1917 se făcea puternic simțit și în societatea românească.

Bucureștiul muncitoresc înaintea marii greve

Înainte de 1920, muncitorii bucureșteni avuseseră deja numeroase conflicte cu patronii și autoritățile. Grevele nu erau o noutate, însă cele mai multe aveau un caracter local sau profesional și urmăreau obiective concrete, precum majorarea salariilor, reducerea timpului de lucru sau îmbunătățirea condițiilor din fabrici.

Una dintre cele mai importante acțiuni din anii anteriori fusese greva ceferiștilor din 1919, care pornise de la atelierele CFR din București și se extinsese către alte centre feroviare. Mișcarea muncitorească intrase astfel într-o etapă de organizare mai amplă, în care sindicatele începeau să-și coordoneze acțiunile la nivel național.

Capitala avea un rol special în această evoluție. Bucureștiul era principalul centru administrativ și politic al țării, dar și unul dintre cele mai importante centre industriale. În oraș funcționau atelierele CFR, uzine metalurgice, fabrici de produse alimentare, instalații de apă, gaz și electricitate, tipografii și numeroase alte întreprinderi.

În 1920, conflictele de muncă deveniseră atât de numeroase încât autoritățile încercau să limiteze posibilitatea grevelor. Legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă, adoptată în august 1920, a restrâns inclusiv posibilitatea declanșării unor greve politice. Măsura a alimentat nemulțumirea sindicatelor și a socialiștilor, care au considerat că drepturile muncitorilor erau restrânse tocmai într-un moment în care aceștia cereau recunoașterea lor ca parteneri sociali.

De ce au ieșit muncitorii în grevă

În spatele grevei generale s-au aflat atât revendicări economice, cât și cereri de natură politică și sindicală. Muncitorii solicitau îmbunătățirea condițiilor de muncă, recunoașterea dreptului de asociere și al reprezentării sindicale, dar și respectarea unor libertăți democratice.

La 10 și 11 octombrie 1920, Consiliul General al Partidului Socialist și Comisia generală a sindicatelor au discutat declanșarea unei greve generale. A fost elaborat un memoriu adresat guvernului, cunoscut în presa socialistă sub numele de „Ultimatumul muncitorimii către guvern”. Documentul reunea revendicări care depășeau sfera strict economică, ceea ce explică și caracterul politic atribuit ulterior grevei.

Printre revendicări se afla respectarea dreptului de asociere, recunoașterea delegaților și a organismelor muncitorești și eliminarea unor măsuri de cenzură. Muncitorii urmăreau, de asemenea, obținerea unor garanții privind condițiile de muncă și apărarea organizațiilor sindicale.

Guvernul condus de generalul Alexandru Averescu nu a acceptat revendicările în forma cerută de mișcarea muncitorească. În aceste condiții, liderii socialiști și sindicali au stabilit declanșarea grevei pentru 20 octombrie. Cu câteva zile înainte, tensiunea politică și socială din Capitală devenise deja evidentă.

20 octombrie 1920, ziua în care Capitala s-a oprit

În ziua de 20 octombrie, greva a început la București și s-a extins rapid. Aproximativ 400.000 de salariați din industrie și transporturi au participat la nivelul întregii țări, potrivit datelor consemnate de Senatul României și de alte surse istorice. Acțiunea a fost considerată prima grevă politică generală a proletariatului din România.

În Capitală, oprirea lucrului a afectat numeroase întreprinderi. Printre punctele importante ale mișcării s-au aflat atelierele și depourile CFR, Arsenalul Armatei, uzinele de apă, gaz și electricitate, Regia monopolurilor statului, mori și fabrici importante. Au fost implicate și întreprinderi metalurgice precum Vulcan, Lemaître și Wolff.

Importanța infrastructurii feroviare a făcut ca atelierele CFR să reprezinte unul dintre punctele esențiale ale conflictului. Ceferiștii aveau deja o experiență importantă de organizare, iar participarea lor a afectat una dintre principalele rețele de transport ale țării.

În același timp, greva se extindea dincolo de București. Au fost afectate centre precum Ploiești, Galați, Iași, Brașov, Cluj, Timișoara, Oradea și alte localități cu activitate industrială sau feroviară importantă. Astfel, ceea ce începuse în marile centre muncitorești a căpătat rapid dimensiunea unei acțiuni naționale.

Guvernul Averescu și răspunsul autorităților

Pentru guvern, amploarea grevei reprezenta o problemă politică și de ordine publică. Cabinetul condus de generalul Averescu privea cu suspiciune radicalizarea mișcării socialiste, într-un moment în care influența Revoluției Ruse și activitatea grupărilor comuniste deveniseră teme importante în dezbaterea politică.

Ministrul de Interne, Constantin Argetoianu, a recunoscut existența nemulțumirilor muncitorilor, dar nu a acceptat forma de protest aleasă. La 21 octombrie au fost ordonate arestări în rândul liderilor grevei, ceea ce a afectat capacitatea de coordonare a mișcării. Conducerea acțiunii a fost preluată în continuare de organisme ale Partidului Socialist și ale sindicatelor.

Autoritățile au recurs la măsuri severe. Au fost mobilizate forțe militare, iar în anumite zone strategice s-au luat măsuri pentru asigurarea funcționării infrastructurii esențiale. Organizațiile muncitorești au fost supravegheate, iar presa socialistă a fost supusă unor restricții.

Pentru guvern, problema nu mai era doar o dispută între muncitori și patroni. Greva avea o componentă politică evidentă și se desfășura într-un climat în care autoritățile se temeau de extinderea radicalismului revoluționar. Această percepție avea să influențeze decisiv modul în care greva a fost reprimată și interpretată ulterior.

Gheorghe Cristescu și liderii mișcării muncitorești

Printre personalitățile asociate cu mișcarea socialistă din acei ani s-a aflat Gheorghe Cristescu, cunoscut sub porecla „Plăpumarul”. El făcea parte din aripa radicală a Partidului Socialist și avea să devină, în 1921, primul secretar general al Partidului Comunist din România.

Alături de Cristescu, în mișcarea socialistă și sindicală activau Constantin Popovici, Ilie Moscovici, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvan și numeroși alți militanți. Mișcarea era însă departe de a fi omogenă. În interiorul socialismului românesc existau curente reformiste, centriste și comuniste, iar diferențele dintre ele aveau să se accentueze după greva din octombrie.

Cristescu și Popovici au avut ulterior un rol important în evoluția raporturilor dintre socialismul românesc și Internaționala Comunistă. În vara și toamna lui 1920, o delegație socialistă română a plecat spre Rusia pentru a discuta despre relația cu Cominternul. Printre membrii delegației se numărau Cristescu și Popovici, alături de Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvan, Ion Flueraș și David Fabian.

Greva generală și radicalizarea mișcării socialiste trebuie, așadar, privite împreună cu transformările politice care aveau să ducă, în anul următor, la desprinderea comuniștilor din Partidul Socialist și la constituirea Partidului Comunist din România.

Opt zile care au schimbat mișcarea muncitorească

Greva generală s-a încheiat la 28 octombrie 1920. Din punct de vedere imediat, muncitorii nu și-au atins toate obiectivele. Guvernul nu a cedat în fața revendicărilor politice, iar represiunile și arestările au slăbit organizațiile care coordonaseră acțiunea.

Totuși, amploarea mobilizării a demonstrat că muncitorimea română putea organiza o acțiune coordonată la nivelul întregii țări. Aproximativ 400.000 de salariați implicați într-o singură grevă reprezentau o forță socială pe care autoritățile nu o mai puteau ignora.

În același timp, evenimentul a accentuat dezbaterile despre viitorul mișcării socialiste. Pentru social-democrații moderați, experiența demonstra necesitatea unei politici sindicale și parlamentare. Pentru gruparea comunistă, înfrângerea grevei a fost interpretată în cheia necesității unei organizații revoluționare mai disciplinate.

Această ruptură avea să devină evidentă în lunile următoare. În decembrie 1920, o parte dintre delegații socialiști aflați în Rusia au acceptat condițiile de afiliere la Comintern, iar în mai 1921 Partidul Socialist avea să fie transformat în Partid Comunist, după o confruntare internă decisivă.

Moștenirea grevei generale din 1920

Greva din octombrie 1920 nu a fost prima formă de protest muncitoresc de amploare din România. În anii anteriori existaseră greve importante ale ceferiștilor, petroliștilor, tipografilor și altor categorii profesionale. Ceea ce a diferențiat însă momentul din 1920 a fost amploarea națională și caracterul său politic.

Pentru București, evenimentul a rămas una dintre cele mai importante confruntări sociale ale perioadei de început a României Mari. Capitala, cu fabricile, atelierele și infrastructura sa strategică, a devenit unul dintre principalele teatre ale grevei și ale reacției autorităților.

Privită după mai bine de un secol, greva generală din 20–28 octombrie 1920 poate fi considerată un moment de cotitură în istoria sindicalismului românesc. Ea a arătat forța unei clase muncitoare capabile să se mobilizeze dincolo de limitele unei singure meserii sau ale unui singur oraș și a demonstrat că revendicările sociale puteau deveni o problemă politică națională.

În același timp, evenimentele au scos la iveală fragilitatea democrației sociale din România începutului de deceniu. Muncitorii cereau recunoașterea drepturilor și a organizațiilor lor, în timp ce statul răspundea prin restricții, arestări și măsuri de securitate.

În Bucureștiul toamnei lui 1920, oprirea fabricilor și a atelierelor nu a fost, prin urmare, doar o întrerupere a activității economice. A fost momentul în care o parte importantă a muncitorimii române a încercat să-și facă auzită vocea la nivel național. Cele opt zile de grevă au devenit una dintre bornele esențiale ale istoriei sociale a României interbelice și au influențat profund evoluția sindicalismului și a stângii românești în anii care au urmat.

Citește și: Greva tipografilor din decembrie 1918 din București. Cum s-a transformat protestul în Măcelul de la Teatrul Național

Evenimente viitoare

Teatru și Cinema

Artă

Teatru și Cinema

Artă

Teatru și Cinema

Artă

-