Starurile Bucureștiului Interbelic: George Calboreanu, de la Hamlet la Ștefan cel Mare, 340 de roluri care făceau „și tramvaiele să se oprească”
- Articole
- 16 NOV 26
George Calboreanu a rămas în istoria teatrului românesc drept unul dintre acei actori a căror voce și prezență scenică au depășit cu mult limitele unei simple cariere artistice. Timp de aproape șapte decenii, el a construit sute de personaje, de la eroi ai dramaturgiei clasice și figuri istorice până la personaje comice sau oameni simpli, transformați prin forța interpretării sale în figuri memorabile. Născut în 1896, în Turnișor, localitate devenită astăzi cartier al Sibiului, Calboreanu a ajuns să fie una dintre marile personalități ale Teatrului Național din București. A interpretat, printre altele, Hamlet, Regele Lear, Iulius Cezar, Vlaicu-Vodă și Ștefan cel Mare. Muzeul Teatrului Național din București consideră interpretarea sa din „Apus de soare” una dintre cele mai reușite întruchipări scenice ale domnitorului Moldovei. În jurul lui Calboreanu s-a construit și o adevărată legendă urbană. Se spunea că vocea lui era atât de puternică, încât „se opreau tramvaiele”, iar spectatorii își aminteau nu doar personajele pe care le juca, ci și felul în care rostirea lui transforma sala de teatru într-un spațiu aproape solemn. La dispariția sa, în 1986, revista Teatrul îl numea „ultimul mare voievod al teatrului românesc”, o formulare care sintetiza prestigiul pe care îl dobândise în deceniile petrecute pe scenă.
De la Turnișor la Conservatorul din Iași
George Calboreanu s-a născut la 3 ianuarie 1896, în Turnișor, județul Sibiu. Unele surse locale indică data de 5 ianuarie, însă instituții culturale și agenții naționale precum AGERPRES și Radio România Cultural folosesc data de 3 ianuarie. Pentru biografia sa este, prin urmare, mai prudentă folosirea datei de 3 ianuarie 1896.
După școala primară urmată în localitatea natală, tânărul Calboreanu a ajuns la București, unde a urmat cursurile Școlii de Arte și Meserii. Destinul său nu părea însă, la început, să fie legat în mod inevitabil de teatru. După absolvire, a plecat la Constanța cu gândul de a se îmbarca pe un vapor și de a pleca din țară. Planul nu s-a concretizat, iar el s-a întors la București.
Pentru o vreme, viitorul actor s-a apropiat de muzică. A cântat într-un cor bisericesc și chiar a încercat să intre în lumea operetei. A fost însă respins la concurs, comisia neputând stabili dacă vocea lui era de tenor, bas sau bariton. În cele din urmă, această voce atât de greu de încadrat avea să devină una dintre principalele sale arme scenice.
În anii Primului Război Mondial, Calboreanu a ajuns la Iași și s-a înscris la Conservator, la clasa profesorului State Dragomir. Printre colegii săi s-au numărat Costache Antoniu, Miluță Gheorghiu, Sorana Țopa și Alex Critico. În paralel, a urmat și cursuri ale Facultății de Litere și Filosofie.
Calboreanu avea să considere perioada studiilor drept începutul adevăratei sale vieți profesionale. Potrivit mărturiilor sale, a parcurs într-un timp neobișnuit de scurt studiile Conservatorului, absolvind în 1919. Rapiditatea cu care a recuperat anii de studiu a fost una dintre primele dovezi ale disciplinei și ambiției sale.
Debutul pe scenă și anii de formare
Debutul său teatral s-a produs la Iași, în stagiunea 1918-1919, pe scena Teatrului Național, în „Fântâna Blanduziei”. Tot aici l-a interpretat pe Chiriac din „O noapte furtunoasă”, intrând încă de la început în contact cu două direcții importante ale repertoriului românesc: dramaturgia clasică și comedia lui Caragiale.
În 1920, Calboreanu s-a angajat la Teatrul Național din Cluj. Acolo s-a făcut remarcat și a primit un premiu care i-a oferit posibilitatea unei călătorii de studii la Viena. Experiența vieneză i-a completat pregătirea și i-a oferit contactul cu o altă tradiție teatrală europeană.
La revenirea în țară, actorul a intrat în compania Bulandra, la Teatrul „Regina Maria”, unde a avut ocazia să lucreze într-un repertoriu variat. A trecut apoi prin Teatrul Popular, înființat de Nicolae Iorga, unde rolul lui Raskolnikov din „Crimă și pedeapsă” a reprezentat una dintre marile sale reușite de început.
Aceste experiențe au contribuit la formarea unui actor capabil să treacă de la tragedie la comedie și de la personaje istorice la tipologii contemporane. Calboreanu nu avea să rămână captiv într-o singură formulă scenică, iar această versatilitate avea să-i definească întreaga carieră.
Întâlnirea cu Teatrul Național din București
Un moment decisiv a fost intrarea lui George Calboreanu în circuitul Teatrului Național din București. Muzeul TNB consemnează debutul său pe această scenă la vârsta de 30 de ani, datorită lui Alexandru Davila, în spectacolul „Vlaicu-Vodă”. În 1928, Calboreanu a devenit societar al instituției, de care avea să rămână legat pentru tot restul carierei.
La Naționalul bucureștean, actorul a întâlnit o pleiadă impresionantă de artiști ai teatrului românesc. A jucat alături de actori precum Aura Buzescu, George Vraca, Ion Finteșteanu, Sonia Cluceru și mulți alții, iar repertoriul său a devenit tot mai vast.
Pentru Bucureștiul interbelic, prezența lui Calboreanu pe scena Naționalului a însemnat și apariția unui actor cu o fizionomie și o voce imposibil de confundat. Masivitatea sa fizică, dicția și timbrul puternic îl făceau potrivit în special pentru personaje monumentale, însă cariera sa a demonstrat că putea aborda și roluri comice sau psihologice.
Printre personajele sale importante s-au numărat Chirică din „Omul cu mârțoaga” și Spirache Necșulescu din „Titanic Vals”, roluri care au demonstrat că actorul nu era condamnat la solemnitate. Putea fi grav, impunător și tragic, dar și ironic, bonom sau comic.
De la Hamlet și Iulius Cezar la Ștefan cel Mare
Una dintre dimensiunile impresionante ale carierei lui Calboreanu a fost diversitatea repertoriului. Actorul a interpretat personaje din Shakespeare, Caragiale, Delavrancea, Mușatescu, Gorki și alți autori importanți ai dramaturgiei românești și universale.
A jucat în „Hamlet”, „Regele Lear” și „Iulius Cezar”, dar și în „O noapte furtunoasă”, „Dama cu camelii”, „Frații Karamazov”, „Patima roșie”, „Coana Chirița” și „Dulcea pasăre a tinereții”. Sursele biografice îl prezintă drept un actor capabil să dea consistență atât personajelor tragice, cât și celor comice.
Rolul care avea însă să-i definească definitiv imaginea publică a fost Ștefan cel Mare. Muzeul TNB arată că actorul a construit personajul mai întâi în „Maria de Mangop”, de Mircea Dem. Rădulescu, în 1953, iar ulterior l-a desăvârșit în „Apus de soare”, de Barbu Ștefănescu Delavrancea. În această interpretare, voievodul nu era doar monumental, ci și profund uman.
Interpretarea lui Calboreanu a devenit atât de puternică încât pentru generațiile de spectatori care l-au văzut, imaginea lui Ștefan cel Mare s-a suprapus cu chipul actorului. Radio Chișinău notează că spectacolul „Apus de soare” a rămas una dintre creațiile sale legendare, iar interpretarea a fost și înregistrată de Televiziunea Română.
Vocea care făcea „și tramvaiele să se oprească”
Legenda lui Calboreanu nu poate fi despărțită de vocea sa. Era o voce amplă, gravă și puternică, capabilă să umple o sală fără ca actorul să aibă nevoie de mijloace artificiale. În evocările publicate după moartea sa, această forță vocală a devenit aproape mitologică.
O formulare memorabilă, publicată în revista Teatrul și reluată ulterior în evocări dedicate actorului, vorbește despre tramvaiele care se opreau, zarurile care parcă încremeneau și îndrăgostiții care își întrerupeau conversațiile atunci când vocea lui Calboreanu răsuna în interpretarea unor versuri patriotice. Este o imagine literară, nu o relatare verificabilă în sens strict, dar ilustrează perfect impresia produsă de actor asupra contemporanilor săi.
Aceeași sursă amintește și masivitatea fizică a actorului, care devenea un avantaj în interpretarea personajelor istorice. Calboreanu putea apărea în rolul unui voievod sau al unui răzeș fără ca spectatorul să aibă nevoie de explicații suplimentare. Silueta, vocea și gesturile formau împreună o prezență scenică greu de uitat.
Un actor prezent și în cinematografie și la radio
Activitatea lui George Calboreanu nu s-a limitat la teatru. Începând din anii 1950, a apărut și în cinematografie, contribuind la o serie de producții românești importante. Filmografia sa include „Brigada lui Ionuț”, „Bădăranii”, „Setea”, „Lupeni 29”, „Străinul”, „Neamul Șoimăreștilor”, „Frații Jderi”, „Serata” și alte filme.
Radioul a reprezentat, la rândul său, un capitol important al activității sale. Calboreanu a participat la numeroase înregistrări pentru Teatrul Radiofonic, iar vocea sa a rămas în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române. Printre înregistrările menționate de Radio România Cultural se află „Apus de soare”, „Azilul de noapte”, „Volpone” și „Ciclopul”.
Prin radio, interpretările sale au ajuns la un public mult mai larg decât cel care avea posibilitatea să-l vadă pe scena teatrului. Pentru generații întregi, vocea lui Calboreanu a devenit astfel o formă de memorie culturală, păstrată chiar și de cei care nu l-au întâlnit niciodată în sala de spectacol.
343 de roluri și un final trist
Cariera lui George Calboreanu a fost una dintre cele mai lungi din teatrul românesc. Sursele biografice îi atribuie nu mai puțin de 343 de roluri, alături de numeroase apariții cinematografice și sute de înregistrări radiofonice. Cifra explică de ce memoria sa nu poate fi redusă la un singur personaj, chiar dacă Ștefan cel Mare a rămas imaginea sa emblematică.
Pentru activitatea sa, Calboreanu a primit importante distincții. A fost decorat cu Ordinul Muncii clasa I și a primit titlul de Artist al Poporului în 1960, iar în 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I. Recunoașterea oficială a venit astfel să confirme prestigiul pe care îl dobândise în lumea teatrului.
Ultimii ani au fost însă mult mai dificili. Retragerea din activitatea teatrală a reprezentat pentru actor o lovitură profundă, iar mărturiile despre această perioadă păstrează celebra replică atribuită lui: „Sunt bolnav, de urât!”. După moartea soției și a fiului, Calboreanu și-a petrecut ultimii ani într-un azil de bătrâni.
George Calboreanu a murit la București, la 12 iulie 1986, la vârsta de 90 de ani. A fost înmormântat la Sibiu, în Cimitirul Central.
Moartea sa a însemnat dispariția unei figuri care aparținea unei alte epoci a teatrului românesc. În aproape șapte decenii de activitate, Calboreanu a trecut prin mai multe generații de spectatori, regimuri politice și formule teatrale, fără să-și piardă identitatea artistică.
Rămâne, în primul rând, actorul care a dat chip scenic lui Ștefan cel Mare pentru milioane de români, dar și interpretul lui Hamlet, Iulius Cezar, Regele Lear, Vlaicu-Vodă, Chirică sau Spirache Necșulescu. Cele 343 de roluri atribuite carierei sale alcătuiesc o adevărată frescă a teatrului românesc din secolul al XX-lea.