Bucureștiul interbelic a fost un oraș al contrastelor puternice, al eleganței și efervescenței culturale, dar și al frământărilor politice care aveau să schimbe definitiv destinul multor oameni. În acest decor vibrant a strălucit Lilly Carandino, una dintre cele mai fascinante actrițe ale Teatrului Național, o femeie a cărei viață a oscilat dramatic între aplauzele scenei și umilința celulelor comuniste. Considerată de contemporani „Greta Garbo a României”, Lilly Carandino nu a fost doar o artistă de excepție, ci și o victimă a unui regim care a distrus elitele culturale ale țării.

Copilăria și formarea unei viitoare mari actrițe

Lilly Gușeilă s-a născut în februarie 1909, la Brăila, într-o familie de intelectuali, ambii părinți fiind profesori. Mediul în care a crescut a încurajat educația, sensibilitatea artistică și disciplina, elemente care aveau să joace un rol esențial în evoluția sa ulterioară. De timpuriu, Lilly a manifestat o atracție puternică pentru teatru, o pasiune care a depășit rapid nivelul unui simplu hobby.

Dorind să-și urmeze visul, tânăra a plecat la București, unde a fost admisă la Conservatorul de Artă Dramatică. Studiile i-au oferit o bază solidă, iar talentul său ieșea deja în evidență prin expresivitate, inteligență scenică și o prezență aparte. În 1928, la doar 19 ani, a absolvit Conservatorul, fiind pregătită să intre pe marile scene ale capitalei.

Debutul fulminant și primii ani de glorie

Anul 1928 a marcat debutul său oficial pe scena Teatrului Național din București, în piesa „Lorenzaccio” de Alfred de Musset. Apariția sa nu a trecut neobservată, Lilly Carandino impunându-se rapid ca o actriță cu un potențial uriaș. Spre deosebire de multe colege de generație, ea a primit încă de la început roluri importante, semn al încrederii pe care regizorii și directorii de teatru o aveau în talentul ei.

La scurt timp după debut, a obținut o bursă care i-a permis să plece la Paris, unde a urmat cursuri de artă dramatică între 1928 și 1931. Această experiență a fost definitorie pentru formarea ei artistică, contactul cu teatrul occidental rafinându-i stilul și adâncindu-i înțelegerea artei actoricești.

Parisul, dragostea și căsătoria cu Nicolae Carandino

În perioada petrecută la Paris, Lilly l-a reîntâlnit pe Nicolae Carandino, jurnalist și critic de teatru, fost elev al tatălui său. Revederea s-a transformat rapid într-o poveste de dragoste, cei doi fiind uniți de pasiuni comune pentru cultură, teatru și valorile democratice. Căsătoria lor a avut loc în capitala Franței, într-un moment în care ambii își conturau cariere promițătoare.

Această relație avea să-i marcheze profund destinul, nu doar pe plan personal, ci și politic. Nicolae Carandino era o figură importantă a Partidului Național Țărănesc și director al ziarului „Dreptatea”, aspect care avea să atragă asupra familiei o atenție periculoasă din partea autorităților comuniste.

Revenirea pe scena bucureșteană și consacrarea artistică

După întoarcerea în țară, Lilly Carandino a evoluat pe mai multe scene importante ale Bucureștiului, printre care teatrele Regina Maria, Maican, Odeon, Victoria și Bulandra. Din 1935, a devenit actriță a Teatrului Național, locul unde avea să-și atingă adevărata maturitate artistică.

În 1941, a primit Premiul pentru creație acordat tinerilor actori, pentru interpretarea rolului Margaretei din „Faust”. Distincția a confirmat statutul său de vedetă a scenei românești. Contemporanii o admirau nu doar pentru talent, ci și pentru asemănarea izbitoare cu Greta Garbo, dar și pentru aura misterioasă pe care o emana.

Actorul Fory Etterle descria apariția lui Lilly Carandino ca fiind „de o paloare stranie, fascinantă”, subliniind contrastul dintre forța interioară și delicatețea expresiei sale scenice. Această combinație rară o transforma într-o prezență magnetică, imposibil de ignorat.

Contextul politic și apropierea tragediei

Dincolo de succesul artistic, România intra într-o perioadă de transformări dramatice. După Al Doilea Război Mondial, instaurarea regimului comunist a declanșat un val de arestări, epurări și persecuții politice. Intelectualii, jurnaliștii și artiștii asociați cu valorile democratice au devenit ținte ale noii puteri.

Lilly Carandino nu avea o vocație politică, însă era soția unui lider marcant al Partidului Național Țărănesc. Această asociere a fost suficientă pentru a o transforma într-o „suspectă”. Evenimentele care au urmat aveau să o smulgă brutal din lumea teatrului și să o arunce într-un coșmar.

Afacerea Tămădău și arestarea din 1947

În mai 1947, liderul PNȚ, Iuliu Maniu, a avansat ideea trimiterii unui grup de fruntași ai partidului în Occident, cu scopul formării unui guvern român în exil. Printre cei vizați se aflau Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Ilie Lazăr și Nicolae Carandino. Planul prevedea plecarea clandestină cu avioane de mici dimensiuni, de pe aerodromul Tămădău, lângă București.

Autoritățile comuniste, informate de aviatorul Romulus Lustig, au transformat această încercare într-o capcană bine pusă la punct. Operațiunea a fost coordonată de Ministerul Afacerilor Interne, cu sprijin sovietic, iar avioanele au fost alimentate intenționat cu combustibil insuficient.

În dimineața de 14 iulie 1947, grupul a fost arestat fără mandat, chiar înainte de îmbarcare. Lilly Carandino se afla alături de soțul ei, deși presimțea dezastrul. Nicolae Carandino avea să descrie mai târziu, în memoriile sale, luciditatea și intuiția tulburătoare a soției sale, care a realizat că totul era o înscenare.

Închisoarea și demnitatea unei mari artiste

Condamnată la șase luni de închisoare corecțională, Lilly Carandino a fost încarcerată la Penitenciarul Central de Femei din Ilfov. Aici, fosta vedetă a scenei Naționalului a trăit umilințe și lipsuri greu de imaginat. Cu toate acestea, nu și-a pierdut demnitatea și nici identitatea de artist.

Mărturiile vremii o descriu recitând poezii pe priciurile reci ale celulei, impresionând nu doar colegele de detenție, ci și gardiencele. Lia Lazăr-Gherasim consemna emoția cu care Lilly Carandino recita „De la Nistru pân’ la Tisa”, într-un gest de rezistență culturală și morală.

Eliberată în 1948, actrița nu a fost însă cu adevărat liberă. Regimul i-a interzis să profeseze timp de aproape două decenii, ștergând-o practic din viața culturală a țării.

Ultimii ani de scenă și tăcerea impusă

Abia după 1964, Lilly Carandino a primit permisiunea de a reveni în teatru. A jucat până în 1969 pe scena Teatrului de Stat din Ploiești, departe de strălucirea și notorietatea de altădată. Revenirea sa a fost una discretă, marcată de tăcerea impusă asupra trecutului său și de marginalizarea voită a marilor figuri interbelice.

Deși nu a mai atins faima de dinainte de război, Lilly Carandino a rămas un simbol al unei generații sacrificate. Viața ei a reflectat drama intelectualilor români prinși între idealuri și brutalitatea istoriei.

Moartea și moștenirea unei legende uitate

Lilly Carandino s-a stins din viață în 1995, la București, într-o Românie care abia începea să-și recupereze memoria. Deși numele ei nu este la fel de cunoscut astăzi precum al altor mari actrițe, povestea sa rămâne una emblematică pentru destinul elitei culturale interbelice.

Gloria de pe scenă și chinul din închisorile comuniste definesc un parcurs existențial extrem, care merită cunoscut și înțeles. Lilly Carandino nu a fost doar o actriță de excepție, ci și o martoră a unei epoci în care talentul, frumusețea și inteligența puteau deveni motive de condamnare.

Citește și: Starurile Bucureștiului interbelic: Superba actriță Tanți Cocea le-a furat inimile lui Liviu Ciulei și Mircea Șeptilici