Istoria culturală a Bucureștiului interbelic este presărată cu destine spectaculoase, iar viața lui George Vraca se numără printre cele care par desprinse dintr-un roman sau dintr-un scenariu de film. Pornit pe un drum cu totul diferit de cel al scenei, trecut prin încercările cumplite ale războiului și descoperit întâmplător de marii artiști ai vremii, George Vraca avea să devină unul dintre cei mai importanți și mai respectați actori pe care i-a avut România. Povestea sa este una despre hazard, vocație descoperită târziu și o carieră construită cu pasiune, talent și multă muncă.

Origini aromâne și un destin croit spre agricultură

George Vraca s-a născut în anul 1896, într-o familie de agricultori de origine aromână, cu rădăcini în Munții Pindului din Macedonia. Mediul în care a crescut l-a orientat firesc spre meseria părinților săi, iar nimic nu părea să prevestească viitorul său artistic. În adolescență, Vraca urma o școală de agronomie și visa să-și continue studiile la Paris, unde își dorea să devină inginer agronom.

Înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, tânărul era deja angajat ca funcționar în cadrul Ministerului Agriculturii, un loc de muncă stabil, care părea să-i asigure un viitor previzibil. Viața sa părea așezată pe un făgaș sigur, construit pe muncă, disciplină și aspirații profesionale clare, însă istoria avea să-i schimbe radical traiectoria.

Războiul, rănile și întâlnirea care i-a schimbat viața

Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, George Vraca a fost mobilizat și trimis pe front. În această perioadă, a obținut gradul de sublocotenent și a participat la lupte grele, fiind rănit de mai multe ori în bătăliile de la Cașin, Oituz și Târgu Ocna. Experiența războiului l-a marcat profund, atât fizic, cât și psihic.

Îmbolnăvit de tifos exantematic, Vraca a fost internat în spitalul din Iași, un episod care avea să se dovedească decisiv pentru destinul său. Aici s-a petrecut întâlnirea providențială care i-a schimbat viața pentru totdeauna. Într-o zi, spitalul a fost vizitat de Maria Ventura și Constantin Nottara, însoțiți de marele compozitor George Enescu. Cei trei mergeau din salon în salon, încercând să aline suferința soldaților prin muzică și recitări.

George Enescu a cântat la vioară, iar cei doi mari actori au rostit versuri pentru cei aflați pe paturile de spital. După momentul artistic, au stat de vorbă cu răniții, iar tânărul Vraca a atras atenția prin vocea și modul său de a povesti. Întrebat ce ocupație are și pus să spună câteva cuvinte, el a fost surprins de întrebarea neașteptată a Mariei Ventura, care l-a întrebat dacă nu s-a gândit niciodată să devină actor.

De la mirare la revelația vocației

Reacția lui George Vraca a fost una de sinceră uimire. Nu fusese decât de câteva ori la teatru și nu se gândise niciodată la o carieră artistică. Replica sa, cum că pentru a deveni actor este nevoie de talent, a stârnit râsul lui Constantin Nottara, dar a fost întâmpinată cu calmul și siguranța Mariei Ventura, care i-a răspuns simplu că tocmai acesta este motivul.

Acea discuție scurtă, purtată într-un salon de spital, a fost scânteia care a aprins în Vraca o idee ce avea să-l urmărească mult timp. După externare, cuvintele Mariei Ventura nu i-au mai dat pace. A decis să-l caute pe maestrul Constantin Nottara și să-i ceară îndrumare, un gest care avea să-l aducă pe drumul actoriei.

Conservatorul și debutul pe scena bucureșteană

Urmând sfatul primit, George Vraca s-a înscris la Conservatorul de Artă Dramatică, unde a început să studieze serios actoria. Talentul său, dublat de o voce impresionantă și o prezență scenică puternică, a fost rapid remarcat. În 1920, a debutat pe scena Teatrului Comedia, făcând parte provizoriu din compania Bulandra.

Prima piesă în care a apărut se numea Cocoșul Negru, iar rolul său era cel al Paznicului cel Bătrân. Deși personajul avea 80 de ani, tânărul actor s-a străduit să-i redea autenticitatea, purtând barbă și mustăți impunătoare, construindu-și un mers și gesturi specifice vârstei. Emoțiile debutului au fost însă copleșitoare, iar Vraca avea să mărturisească mai târziu că elanul versurilor l-a făcut să uite de vârsta personajului și să se lase purtat de bucuria de a fi pe scenă pentru prima dată în fața publicului.

Consacrarea și întâlnirile decisive din carieră

După debut, George Vraca a început să joace alături de nume importante ale teatrului românesc, precum Maria Filotti, Ion Sârbu sau Maria Giurgea. Un moment esențial în evoluția sa artistică a fost anul 1924, când a avut ocazia să joace alături de marea Agatha Bârsescu. Întâlnirea cu aceasta a fost, după cum mărturisea actorul, una dintre cele mai prețioase experiențe ale vieții sale profesionale.

Agatha Bârsescu revenise atunci dintr-un turneu triumfal în Europa Occidentală și America, aflându-se la apogeul maturității artistice. Reprezentațiile susținute în sala Eforie au rămas memorabile pentru publicul bucureștean, iar Vraca, alături de prietenul său Calboreanu, a avut onoarea de a o „seconda” în piese precum Prometeu de Victor Eftimiu și Strigoii de Henrik Ibsen. Prezența copleșitoare a actriței era atât de puternică încât, după cum recunoștea cu modestie, cei din jur aproape că nu mai existau în ochii publicului.

Maturitatea artistică și anii de război

Reîntâlnirea cu Maria Ventura, cea care îi deschisese drumul spre actorie, a avut și ea o importanță aparte în parcursul său. George Vraca a continuat să joace constant, consolidându-și statutul de mare actor al scenei românești. A traversat fără întrerupere perioada celui de-al Doilea Război Mondial, rămânând activ pe scenă într-un context istoric dificil.

Imediat după încheierea războiului, a preluat conducerea Teatrului Nottara, o recunoaștere a prestigiului și autorității sale artistice. Această funcție a venit ca o încununare a carierei sale teatrale, confirmând locul său central în viața culturală a Bucureștiului.

Ultimii ani, filmul și moștenirea artistică

Nici perioada comunistă nu l-a îndepărtat de scenă sau de ecran. George Vraca a acceptat să joace și în câteva filme de propagandă, precum Viața învinge (1951), Nepoții Gornistului (1953) sau Răsare Soarele (1954), fie din proprie inițiativă, fie constrâns de contextul politic al vremii. Ultimul său film a fost Tudor, realizat în 1963.

George Vraca s-a stins din viață un an mai târziu, lăsând în urmă o carieră impresionantă și un nume care rămâne strâns legat de epoca de aur a teatrului românesc. De la funcționar al Ministerului Agriculturii și sublocotenent pe front, la actor legendar al scenei bucureștene, destinul său rămâne unul dintre cele mai spectaculoase din istoria culturală a României.

Citește și: Starurile Bucureștiului interbelic: Oleg Danovski, Sfinxul Slav care a fondat primul teatru de balet din România