În spatele Arenei Naționale, printre terenuri sportive, copaci și alei pe care bucureștenii își plimbă câinii cu nonșalanță, se ridică una dintre cele mai bizare siluete ale orașului. Un cilindru subțire din beton, înalt cât un bloc serios, poartă în vârf o consolă metalică asemănătoare brațului unei macarale rămase fără șantier. Este Turnul Parașutiștilor sau Turnul de parașutism, martor al unei epoci în care pregătirea pentru zbor începea printr-o cădere de la câteva zeci de metri, legat de o parașută și supravegheat de instructori cu nervi probabil impecabili.

Turnul a apărut odată cu marele Complex de Cultură și Sport „23 August”, inaugurat în 1953 în estul Capitalei. Timp de decenii, aici s-au pregătit generații de parașutiști. După închiderea activității, construcția a rămas în peisaj ca o uriașă piesă de mobilier urban, prea înaltă pentru a fi ignorată și prea incomodă pentru planurile imobiliare apărute în jurul său.

Povestea turnului cuprinde inginerie experimentală, ambiție politică, sport de masă și câteva episoade administrative pur bucureștene, unde o construcție poate supraviețui decenii, apoi ajunge amenințată de o mapă cu proiecte.

Complexul „23 August” și spectacolul sportului popular

Lucrările la Complexul de Cultură și Sport „23 August” au început la începutul anilor 1950, pe un teren întins din apropierea fostei Bariere a Vergului. Proiectul trebuia să ofere Capitalei un centru monumental dedicat sportului și activităților recreative, în acord cu politica regimului comunist de promovare a educației fizice în rândul maselor. Stadionul, parcul, patinoarul, bazinul de înot, bazele de antrenament și turnul de parașutism alcătuiau o demonstrație arhitecturală a noii societăți, una care urma să alerge, să înoate și să execute salturi disciplinate sub privirea partidului.

Complexul a fost inaugurat în august 1953, cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților organizat la București. Stadionul „23 August” domina ansamblul, având în jur de 80.000 de locuri (pe atunci nu se montau scaune în tribune). Turnul oferea o contrapondere verticală și putea fi văzut de la mare distanță, într-o parte a orașului unde blocurile înalte aveau să apară abia mai târziu.

Foto: Stadionul 23 August văzut din Turnul Parașutiștilor / Foto: Florentin Oiță (1964), Arhiva de fotografii și diapozitive a UAR

Arhiva digitală a Uniunii Arhitecților păstrează fotografii realizate în 1964 de Florentin Oiță chiar din Turnul Parașutiștilor. Imaginile surprind complexul sportiv văzut de sus, cu stadionul, aleile și suprafețele verzi desfășurate într-un peisaj urban încă aerisit. Pentru fotograful epocii, care reușea să urce acolo, platforma turnului funcționa și ca unul dintre cele mai spectaculoase puncte de belvedere ale Bucureștiului.

O construcție începută în 1951 și inaugurată doi ani mai târziu

Turnul a fost construit între 1951 și 1953, interval confirmat atât de istoricul publicat de Aeroclubul României, cât și de articolul tehnic apărut în revista „Știință și Tehnică” în mai 1953. Aeroclubul indică o înălțime totală de 84 de metri, în timp ce descrierile tehnice ale corpului cilindric menționează aproximativ 80 de metri. Diferența provine, cel mai probabil, din includerea instalațiilor și a structurii metalice superioare în măsurătoarea totală.

În aceeași perioadă au fost construite în România patru turnuri destinate pregătirii parașutiștilor. Cel din București ieșea din tipar prin dimensiuni și prin soluția structurală aleasă. Majoritatea instalațiilor similare din lume foloseau schelete metalice; proiectanții români au optat pentru beton armat, material care oferea economie de metal și reducea costul cu peste jumătate față de varianta metalică, potrivit explicațiilor publicate în 1953 de inginerul Em. Baiculescu.

Numele complet al inginerului apare rar în materialele contemporane, fiind menționat în revistă drept Em. Baiculescu. Articolul său rămâne sursa tehnică esențială pentru înțelegerea turnului. Textul descria construcția drept o realizare îndrăzneață a tehnicienilor români și explica pe înțelesul publicului problemele întâmpinate de proiectanți. Era un model de popularizare științifică în stilul anilor 1950, cu entuziasm productiv și încrederea că betonul poate rezolva orice, eventual chiar și gravitația.

Cum a fost ridicat cilindrul de beton

Corpul turnului are formă cilindrică și un diametru exterior de aproximativ 4,70 metri. Pereții măsoară circa 35 de centimetri la bază și se subțiază treptat până la aproximativ 15 centimetri în zona superioară. Forma aparent simplă ascunde calcule dificile, deoarece construcția trebuia să reziste greutății proprii și presiunii exercitate de vânt la mare înălțime.

Inginerii au calculat structura pentru viteze ale vântului de 40–50 de metri pe secundă, valori asociate în documentația vremii cu forța unui uragan. Au fost analizate riscurile de rupere, răsturnare din fundație și flambaj, fenomen prin care un element vertical subțire se poate curba sub presiune. Turnul arată auster, însă matematica din interiorul său avea suficient dramatism pentru câteva nopți albe într-un institut de proiectare.

Execuția s-a făcut cu ajutorul cofrajelor alunecătoare, o metodă modernă pentru România începutului de deceniu. Cofrajul cilindric urca treptat pe măsură ce betonul era turnat și întărit, susținut de tije metalice și ridicat cu vinciuri. Tehnica permitea avansarea continuă, elimina schelele uriașe și asigura un ritm de până la doi metri pe zi. Specialiștii români au utilizat documentație tehnică sovietică, accesibilă pe scară largă în contextul politic al perioadei.

Operațiunea spectaculoasă a venit la final, când podul metalic de lansare trebuia ridicat și montat la aproximativ 80 de metri. Structura avea o lungime de circa 25 de metri și cântărea în jur de zece tone. Pentru instalare a fost realizat un proiect separat, fiindcă ridicarea unei asemenea piese deasupra orașului cerea ceva mai multă precizie decât mutarea unui șifonier pe casa scării.

Cum funcționa un turn de parașutism

Podul metalic din vârf se putea roti în funcție de direcția vântului. Cursantul era suspendat sub o parașută deschisă, ridicat la nivelul platformei, apoi eliberat. Orientarea instalației permitea curentului de aer să-l îndepărteze de corpul turnului în timpul coborârii. Înălțimea oferea suficient timp pentru ca parașuta să capete portanță și să reducă viteza înaintea contactului cu solul.

Exercițiul reproducea numai o parte din experiența unui salt din avion. Cursanții exersau poziția corpului, controlul parașutei, orientarea în aer și aterizarea. Instructorii puteau observa reacțiile fiecărui elev într-un cadru controlat, iar selecția devenea mai ieftină decât trimiterea tuturor în avion la o mie de metri. Bogdan Sorescu, director de operațiuni de zbor în cadrul Aeroclubului României la începutul anilor 2010, explica faptul că turnul acoperea o parte importantă a pregătirii inițiale.

Potrivit datelor comunicate în 2012 de Aeroclubul României, de-a lungul anilor aici s-au efectuat aproximativ 200.000 de lansări. Cifra arată amploarea activității desfășurate într-o perioadă în care parașutismul sportiv beneficia de infrastructură, instructori și programe de pregătire susținute de stat.

Parașutismul sportiv și febra aviației

Turnurile de parașutism au făcut parte dintr-un sistem mai larg de pregătire aeronautică dezvoltat în România postbelică. Aerocluburile ofereau cursuri de parașutism, planorism și pilotaj, iar activitățile atrăgeau numeroși tineri. Aviația păstra prestigiul tehnic al perioadei interbelice, în timp ce regimul comunist îi adăuga o dimensiune colectivă și educativă.

Foto: Cartierul Balta Albă, văzut din Turnul de Parașutism. În față - patinoarul 23 August, la acea vreme fără acoperiș / Foto: Florentin Oiță (1964), Arhiva de fotografii și diapozitive a UAR

Pentru un adolescent din anii 1960 sau 1970, urcarea în turn reprezenta un contact direct cu lumea zborului. Orașul rămânea jos, platforma se mișca în bătaia vântului, instructorul verifica echipamentul, iar următorul pas cerea o relație foarte matură cu instinctul de conservare. Unii cursanți continuau pregătirea și ajungeau la salturile din avion. Alții coborau probabil cu o nouă apreciere pentru activitățile desfășurate la nivelul solului.

Aeroclubul României păstrează și astăzi disciplina parașutismului în programele sale, alături de zborul cu motor, planorism și aviația ultraușoară. Activitatea s-a mutat către aerodromuri și metode moderne de instruire, în vreme ce turnul bucureștean a rămas legat de tehnologia și pedagogia sportivă a celei de-a doua jumătăți a secolului XX.

Închiderea turnului și degradarea lentă

Activitatea de lansare s-a oprit în jurul anului 2010. În 2012, directorul general al Aeroclubului României, George Rotaru, declara că suspendarea avea caracter temporar și că instituția pregătea lucrări de reparație. O expertiză tehnică indicase atunci stabilitatea structurii, iar problemele vizibile țineau în special de starea exteriorului și de lipsa unei reparații capitale recente.

Reluarea lansărilor a rămas în afara agendei publice. Pereții au fost acoperiți treptat de graffiti, accesul a devenit restricționat, iar instalațiile superioare au continuat să se degradeze. Turnul a intrat într-o categorie familiară Bucureștiului, cea a construcțiilor pentru care există proprietar, administrator, expertize și promisiuni, în timp ce fiecare iarnă mai adaugă puțină patină administrativă.

Conform documentelor oficiale din 2019, construcția se afla în domeniul public al statului și în administrarea Ministerului Transporturilor, prin Aeroclubul României. Statutul juridic avea să capete o importanță decisivă în momentul în care Primăria Capitalei a ales terenul din Complexul „Lia Manoliu” pentru o nouă sală polivalentă.

Proiectul sălii polivalente și amenințarea demolării

În august 2019, Consiliul General al Municipiului București a aprobat solicitarea către Guvern pentru transferarea turnului din proprietatea statului în proprietatea municipalității. Scopul consemnat în hotărâre era realizarea unei săli multifuncționale pe amplasamentul din Bulevardul Basarabia nr. 37–39. Transferul presupunea schimbarea clasificării construcției din bun de interes public național în bun de interes public local.

Aeroclubul își exprimase acordul de principiu, cu condiția ca municipalitatea să identifice un alt teren și să construiască, în termen de trei ani, un simulator pentru pregătirea parașutiștilor. Proiectul sălii prevedea aproximativ 20.000 de locuri și un buget estimat atunci la 138 de milioane de euro cu TVA. Turnul ocupa o zonă necesară investiției, iar demolarea devenea consecința practică a transferului.

Sala polivalentă a rămas la stadiul de proiect, iar transferul și demolarea turnului au rămas, la rândul lor, fără un rezultat material cunoscut. În 2026, silueta construcției continuă să apară în peisajul Complexului Sportiv „Lia Manoliu”. Supraviețuirea sa ține de inerția proiectelor publice, fenomen care rareori primește aplauze, deși în cazul de față a funcționat ca metodă accidentală de conservare.

Monument tehnic sau simplă instalație abandonată?

Turnul Parașutiștilor lipsește din Lista Monumentelor Istorice, statut care l-ar proteja juridic și ar impune proceduri speciale pentru intervenții. Valoarea sa patrimonială poate fi argumentată prin unicitatea structurală, prin rolul jucat în istoria sportului românesc și prin legătura cu ansamblul „23 August”, una dintre marile investiții publice ale Bucureștiului postbelic.

Construcția păstrează și o dimensiune urbană greu de înlocuit. Imaginea turnului vopsit cândva în pătrățele albe și roșii marchează orizontul estic al Capitalei de peste șapte decenii și oferă continuitate într-un complex transformat radical după demolarea vechiului stadion și ridicarea Arenei Naționale. Betonul său spune povestea unei epoci care credea în sportul colectiv, în ingineria spectaculoasă și în capacitatea tinerilor de a se arunca de la 80 de metri după câteva instrucțiuni ferme.

O restaurare ar putea transforma turnul într-un punct de belvedere, într-un muzeu dedicat parașutismului sau într-un reper al patrimoniului sportiv. Orice asemenea proiect ar cere expertize actualizate, consolidare, refacerea instalațiilor și o soluție sigură pentru accesul public. Costurile ar fi consistente, însă demolarea ar închide definitiv o poveste tehnică rară.

Turnul Parașutiștilor rămâne, deocamdată, în picioare. A rezistat vânturilor calculate la intensitate de uragan, schimbărilor de regim, remodelării stadionului „23 August” și planurilor succesive de amenajare. Bucureștiul îl privește de jos, ușor nedumerit, așa cum privește toate construcțiile pe care le-a uitat înainte să decidă ce ar putea face cu ele. Sus, brațul metalic continuă să indice cerul, de parcă următorul cursant urmează să apară dintr-o clipă în alta.

Citește și: Cartierul Vatra Luminoasă, primul colț de Rai cu case cu gradină din mijlocul betoanelor bucureștene