5 clădiri și zone istorice din București, rase discret, dar ireversibil

În București, demolările nu se întâmplă doar în plină zi, cu buldozere și proteste. Uneori, disparițiile sunt lente, silențioase, dar cu efect definitiv. Sub pretextul modernizării sau al dezvoltării, orașul a pierdut fragmente întregi de identitate. Mai jos, cinci exemple emblematice care spun aceeași poveste: aceea a neglijenței, a grabei și a lipsei de memorie.

1. Cartierul Uranus – o ruptură în țesutul viu al orașului

Dintre toate transformările suferite de București, sistematizarea din anii '80 rămâne cea mai violentă. Cartierul Uranus – cu mahalale brâncovenești, grădini umbroase, biserici de secol XVII și XVIII, școli, mici ateliere și magazine – a fost pur și simplu ras de pe hartă pentru a face loc unei viziuni monumentale: Centrul Civic și Casa Poporului.

În decurs de câțiva ani, au fost demolate aproximativ 9.000 de clădiri, strămutate 50.000 de persoane și desființate complet 22 de lăcașuri de cult. Între ele, Biserica Mihai Vodă, care a fost mutată pe șine, și Biserica Spirea Veche, care a fost distrusă complet. Toate au lăsat în urmă nu doar goluri urbanistice, ci și traume personale greu de reparat.

Sursă: „Ceaușima” – termen consacrat de arhitectul Dan Marin pentru acest proces de ștergere brutală a istoriei urbane.

2. Mănăstirea Văcărești – o bijuterie brâncovenească pulverizată

Considerată cea mai mare ctitorie brâncovenească din sud-estul Europei, Mănăstirea Văcărești a fost ridicată între 1716 și 1736 de domnitorul Nicolae Mavrocordat. Ansamblul includea biserica mare, chilii, turnuri și ziduri de incintă, toate în stil brâncovenesc de o finețe rară.

Transformările succesive au transformat-o din mănăstire în închisoare (celebră în perioada interbelică și comunistă), dar zidurile și picturile au supraviețuit până în 1984, când, sub pretextul construirii unui Palat al Justiției, a fost demolată complet. Proiectul nu a mai fost dus la capăt, iar pe locul fostei mănăstiri se află azi un parc semi-urban și câteva fragmente de ziduri.

O pierdere ireversibilă, documentată fotografic de arhitectul Augustin Ioan și criticul de artă Alexandru Beldiman.

3. Sinagoga Mare Spaniolă (Cahal Grande) – o comunitate ștearsă printr-o demolare

Construită în 1818, Sinagoga Cahal Grande era unul dintre cele mai valoroase spații ale comunității evreiești sefarde din București. Lăcașul era renumit pentru acustica sa, picturile murale și ceremonialul aparte.

În 1985, în plin proces de reconfigurare urbană a zonei Dudesti-Vitan, sinagoga a fost demolată fără vreo formă de consultare publică. O parte din obiectele de cult au fost salvate și transferate în alte sinagogi, dar structura în sine a fost distrusă integral pentru a lărgi o arteră de circulație.

Nu doar o clădire, ci o întreagă memorie comunitară a fost ștearsă fără explicații.

4. Mănăstirea Sărindar – de la ctitorie domnească la cârciumă și azil

Ridicată în 1568, refăcută de Matei Basarab și apoi de Constantin Brâncoveanu, Mănăstirea Sărindar era una dintre cele mai importante ctitorii domnești din centrul Bucureștiului. În secolul al XIX-lea, statutul ei a degradat treptat: a fost transformată într-o cârciumă, apoi într-un azil de nebuni, iar spre final, în vistieria statului.

În 1896, a fost demolată pentru a face loc actualului Cerc Militar Național. Singura mărturie vizibilă astăzi este fântâna Sărindar din fața instituției, care poartă doar numele, nu și istoria.

Exemplu clasic de marginalizare culturală: ce nu mai are utilitate, se abandonează sau se „curăță”.

5. Zeci de case interbelice rase „în liniște” după 1990

Departe de buldozerele anilor ‘80, valul post-revoluționar a adus cu sine o altă formă de dispariție: demolarea lentă, neanunțată, a caselor interbelice. În cartiere precum Cotroceni, Domenii, Dacia sau Foișor, clădiri cu valoare de patrimoniu local au fost înlocuite cu blocuri sau vile tip „cutie cu balcoane”, fără coerență urbană.

În multe cazuri, demolările s-au produs pe baza unei „tăceri administrative” – lipsa reactualizării statutului de monument, lipsa interesului din partea vecinilor, sau complicitatea tăcută a autorităților.

Astfel de pierderi nu generează proteste mari, dar tocmai prin discreția lor devin permanente.

De ce contează?

• Fiecare clădire veche are o poveste – când o pierdem, pierdem o piesă din narațiunea orașului.
• Patrimoniul nu se poate reconstrui la imprimantă 3D – autenticitatea nu se recuperează.
• Memoria colectivă se clădește și vizual – spațiile pe care le traversăm ne formează ca oameni.

Ce putem face?

• Să cerem transparență în aprobările de demolare.
• Să sprijinim arhitecții, istoricii și ONG-urile care documentează patrimoniul.
• Să vorbim public despre clădirile care contează pentru noi.

Nu e vorba doar despre arhitectură. E vorba despre continuitate, despre comunitate și despre ce fel de oraș vrem să lăsăm mai departe. Pierderea patrimoniului nu este inevitabilă – este rezultatul unor alegeri. Iar dacă unele clădiri pot fi reconstruite, identitatea unui oraș, odată diluată, e mult mai greu de recuperat.