Iernile Bucureștiului interbelic aveau un farmec aparte, greu de imaginat astăzi. Orașul, aflat într-o perioadă de dezvoltare accelerată, combina modernitatea cu improvizația, iar soluțiile ingenioase apăreau adesea acolo unde nimeni nu s-ar fi așteptat. Într-o epocă în care deplasarea la munte nu era la îndemâna oricui, Capitala a reușit să ofere locuitorilor săi o alternativă surprinzătoare pentru sporturile de iarnă: o pârtie de schi amenajată chiar la marginea orașului.

Valea Plângerii, periferia uitată a Capitalei

Puțini bucureșteni de astăzi știu că, în locul Parcului Tineretului, inaugurat în 1974, a existat cândva una dintre cele mai neobișnuite stațiuni de schi din Europa. Povestea acestui loc este una a contrastelor extreme, în care o groapă de gunoi sinistră, cunoscută sub numele de Valea Plângerii, s-a transformat, pentru câțiva ani, într-un spațiu de agrement frecventat de mii de oameni. 

La începutul secolului XX, zona aflată lângă Cimitirul Bellu era departe de a fi un loc prietenos. Valea Plângerii era o vastă groapă de gunoi, o mlaștină insalubră în care se adunau resturile orașului și unde supraviețuirea devenise o luptă zilnică. Aici își făceau veacul oamenii cei mai săraci ai mahalalelor, atrași de posibilitatea de a găsi obiecte ce puteau fi valorificate sau refolosite.

Printre mormane de gunoaie se aflau oase putrede, cioburi de sticlă, animale moarte și resturi provenite din spitale, inclusiv cărți ale bolnavilor de tuberculoză. Pentru cei care trăiau din scotocitul prin deșeuri, aceste lucruri deveneau adevărate comori. Peisajul era sumbru, iar apropierea de cimitir accentua imaginea unei zone marginale, ignorate de autorități și de lumea bună a Bucureștiului.

Decizia surprinzătoare a autorităților din anii ’30

În mod paradoxal, tocmai acest loc al decăderii avea să devină scena unui proiect ambițios. În anul 1933, autoritățile Capitalei au decis să intervină și să transforme Valea Plângerii într-un spațiu util orașului. Ideea era îndrăzneață și fără precedent: amenajarea unei stațiuni de schi în interiorul Bucureștiului, pe un teren obținut prin nivelarea vechii gropi de gunoi.

Mormanele de deșeuri au fost netezite, terenul a fost consolidat, iar zona a început să capete o cu totul altă înfățișare. Proiectul a fost gândit cu seriozitate, iar rezultatul a constat în amenajarea a trei pârtii distincte. Exista o pârtie pentru începători, destinată celor care făceau primii pași pe schiuri, o pârtie pentru cei aflați în faza de perfecționare și o zonă specială pentru săniuș, dedicată mai ales copiilor.

O stațiune de schi în inima orașului

Stațiunea improvizată din Valea Plângerii nu era una rudimentară, ci respecta standardele vremii. Pârtiile erau întreținute, iar autoritățile au mers până la instalarea unui sistem de iluminat nocturn, un detaliu extrem de modern pentru perioada respectivă. Reflectoarele transformau zona într-un spectacol de lumină pe timp de seară, oferind bucureștenilor posibilitatea de a schia și după lăsarea întunericului.

Zăpada era lăsată să se aștearnă natural, iar în iernile bogate, pârtiile deveneau rapid puncte de atracție. Imaginile de epocă surprind un peisaj greu de asociat cu Bucureștiul: oameni îmbrăcați gros, schiori coborând pantele, copii cu sănii și un oraș care pulsa de viață chiar și în mijlocul iernii. Stațiunea devenise un loc frecventat atât de localnici, cât și de vizitatori veniți din alte zone ale țării.

Sport, competiție și viață socială în Bucureștiul interbelic

Unul dintre aspectele care au contribuit la popularitatea pârtiilor din Valea Plângerii a fost implicarea asociațiilor sportive. Acestea organizau concursuri de schi, iar participanții aveau ocazia să își măsoare abilitățile într-un cadru oficial, fără a părăsi orașul. Cei mai buni schiori erau recompensați cu cupe și premii, iar competițiile deveneau adevărate evenimente sociale.

După orele petrecute pe pârtie, schiorii se puteau retrage la cabană, unde atmosfera era una caldă și prietenoasă. O ceașcă de țuică fierbinte îi ajuta să se încălzească, iar conversațiile animate completau experiența. Pentru bucureșteni, această stațiune nu era doar un loc pentru sport, ci și un spațiu de socializare, relaxare și evadare din rutina cotidiană.

Un privilegiu pierdut și o transformare definitivă

Privind din perspectiva prezentului, este greu de imaginat cât de norocoși erau locuitorii Capitalei în acea perioadă. În loc să îndure ore întregi de drum aglomerat spre munte, era suficient un simplu bilet de tramvai pentru a ajunge pe pârtie. Sporturile de iarnă deveniseră accesibile unui public mult mai larg, iar Bucureștiul se dovedea, încă o dată, un oraș al contrastelor și al soluțiilor ingenioase.

În timp, însă, stațiunea din Valea Plângerii a dispărut, iar zona a cunoscut o nouă transformare majoră. După decenii, aici avea să fie amenajat Parcul Tineretului, un spațiu verde destinat recreerii urbane.

De la groapă de gunoi, la pârtie de schi și, în cele din urmă, la parc, locul a trecut prin etape radical diferite, reflectând evoluția orașului și a mentalităților. Astăzi, puțini își mai amintesc că, odinioară, bucureștenii schiau la câteva stații de tramvai de centrul orașului, într-un loc care fusese cândva simbolul mizeriei și al marginalizării.

Sursă foto: Revista „Ilustratiunea românã”, nr 5, 1933

Citește și: Bucureștiul interbelic, un spațiu al contrastelor: ultima modă europeană, pe străzi pline de noroi