Pe 21 septembrie 1931, la Râmnicu Vâlcea, se năștea un copil care avea să devină una dintre figurile fundamentale ale teatrului și cinematografiei românești. Dem Rădulescu, poreclit „Bibanu’”, și-a câștigat locul nu doar în inimile spectatorilor, ci și în memoria culturală a României. După 25 de ani de la dispariția sa, destinul actorului merită readus în atenție: de la anii de copilărie marcați de război, la încercările din tinerețe, până la gloria scenică și la rolul de mentor pentru generații întregi de actori.

Nașterea unei porecle și un drum neobișnuit către scenă

Porecla „Bibanu’” l-a urmărit toată viața și, deși uneori i-a adus zâmbetul pe buze, alteori l-a apăsat. Totul a început de la tatăl său, negustor de pește, care adusese acasă un exemplar de biban.

Povestea a ajuns rapid în școală, unde profesorii și colegii au lipit apelativul de familia Rădulescu. Mai târziu, când Dem a intrat la facultate, prietenii au reactivat porecla, iar ecoul ei a răsunat ca o explozie printre colegi.

Dar înainte de a se lăsa cucerit de scenă, tânărul din Vâlcea a trecut prin sala de box. Sportul i-a dat curajul necesar pentru a înfrunta viața și i-a cultivat reflexul de a „lovi primul”.

Această energie s-a transformat, mai târziu, într-o forță comică și dramatică ce surprindea publicul la fiecare apariție. Totuși, el însuși mărturisea că, dincolo de talent, obsesia pentru muncă și disciplina interioară l-au construit ca actor.

Copilăria printre umbrele războiului și primele fascinații teatrale

Anii copilăriei au fost marcați de imagini dure, greu de șters din memorie. Trenurile cu prizonieri evrei și polonezi care treceau prin gara Râmnicului, prizonierii ruși expuși în piața orașului, toate aceste scene i-au rămas adânc întipărite. Și totuși, micuțul Dem a reușit să transforme această realitate crudă într-o resursă de umor și sensibilitate.

Primele contacte cu teatrul și filmul au fost rodul curiozității și pasiunii nestăvilite. Se furișa de acasă pentru a merge la spectacolele de la Teatrul „Adreani” sau la cinema.

Acolo l-a văzut pe Constantin Tănase, acolo a devorat filme fără să-și facă griji că va fi pedepsit acasă. Întâlnirea cu volumul „Arta dramatică” la vârsta de 15 ani a fost scânteia care i-a confirmat destinul.

Drumul spre București și consacrarea în teatru

Îndemnat de actorul Aurel Rogalski, Dem Rădulescu a dat admitere la Teatru. Emoțiile au fost uriașe, iar episodul cu medalia sportivă purtată la piept i-a făcut pe examinatori să râdă în hohote. Însă talentul său era imposibil de ignorat. A intrat la facultate și, după patru ani de studiu intens, a absolvit ca șef de promoție.

La Teatrul Național a fost luat sub aripa regizorului Sică Alexandrescu, pe care îl considera „al doilea tată”. A debutat în „Mielul turbat” și, pas cu pas, a cucerit publicul prin prezența scenică și autenticitatea interpretării.

În scurt timp, a ajuns să joace alături de Radu Beligan, Emil Botta, Aura Buzescu sau George Calboreanu, înscriindu-se astfel într-o generație de aur.

Între profesor și mentor. O viață dedicată școlii de teatru

În paralel cu cariera de actor, Dem Rădulescu a devenit profesor la IATC, unde a rămas până la sfârșitul vieții. Era un dascăl exigent, dar extrem de implicat. Selecta studenții cu atenție, pentru a nu-și compromite reputația prin promovarea unor talente mediocre.

Pentru mulți dintre tinerii actori, a fost nu doar un profesor, ci și un mentor, un sprijin și o sursă de inspirație.

Actrița Adriana Șchiopu, fosta sa soție, povestea cum Dem era emoționat atunci când studenții îi spuneau „Bibanu’”, pentru că simțea apropierea dintre generații.

În schimb, când apelativul era folosit ironic de unii colegi de scenă, îl rănea profund. Această dualitate arată cât de sensibil era actorul în spatele unei aparente robusteți comice.

O personalitate complexă: între timiditate și forță

Imaginea publică a lui Dem Rădulescu, cea a unui actor jovial și plin de vervă, contrasta cu omul din culise. Era un perfecționist, obsedat de corectitudine, cu o sensibilitate „bolnăvicioasă”, după cum se descria.

Se bucura de aplauze, dar prefera discreția. Îi plăcea să se plimbe noaptea prin București, când șansele de a fi recunoscut erau minime.

În interviuri, se declara timid, coleric și uneori autoritar. Această combinație de fragilitate și tărie a dat naștere unui artist autentic, capabil să transforme fiecare rol într-o experiență vie pentru public.

„Cariera s-a construit cu sănătatea și viața mea. Joc teatru din dragoste”, spunea el cu puțin timp înainte de moarte.

De la succesul pe scenă la recunoașterea ca instituție de comedie

Liviu Ciulei spunea despre el că nu era doar un actor, ci „o instituție de comedie”. Declarația sintetizează statutul unic pe care Dem Rădulescu l-a dobândit. A jucat în piese fundamentale, dar și în filme de mare popularitate, cucerind un public larg, de la iubitorii de teatru clasic la spectatorii de cinema.

Aparțiile sale, fie în „Steaua fără nume”, fie în comediile cinematografice ale anilor ’70 și ’80, erau momente de bucurie colectivă. Râsul stârnit de Dem Rădulescu era curat și eliberator, dar sub această mască se ascundea un artist de o gravitate profundă.

Moștenirea unui mare actor de comedie

Dem Rădulescu a lăsat în urmă nu doar roluri memorabile, ci și generații de actori formați sub îndrumarea sa. Era conștient de influența pe care o avea și de responsabilitatea sa față de viitorul teatrului românesc. A impus standarde de profesionalism, a respins compromisurile și a pledat pentru autenticitate.

Chiar și porecla sa, „Bibanu’”, care inițial părea o etichetă jucăușă, a devenit în timp un simbol al forței sale scenice. Adoptat de București și adorat de public, „Bibanu’” a rămas în memoria colectivă nu ca o simplă poreclă, ci ca un nume de scenă care înseamnă talent, pasiune și demnitate.

25 de ani fără Dem Rădulescu

Astăzi, la un sfert de secol de la dispariția sa, Dem Rădulescu rămâne o figură emblematică. Viața lui a fost o luptă continuă între fragilitate și forță, între dorința de anonimat și gloria inevitabilă a unui mare actor.

Bucureștiul l-a adoptat, publicul l-a îndrăgit, iar scena românească îl poartă în continuare în memorie ca pe unul dintre cei mai importanți creatori de emoție și râs.

Dem Rădulescu a fost mai mult decât un actor: a fost o lecție de profesionalism, o dovadă că succesul se clădește prin muncă, disciplină și o iubire nemărginită pentru artă.

În lipsa sa, teatrul românesc este mai sărac, dar amintirea lui continuă să inspire și să lumineze, asemenea unei stele care nu se stinge.

Citește și: Teatrul Național din București, de la începuturi și până-n prezent: o moștenire boierească a devenit centrul cultural al Capitalei