Bucureștiul interbelic avea o relație destul de complicată cu noutatea. O admira în reviste, o comenta la cafenea, iar când noutatea se muta pe strada vecină și apărea sub forma unei case albe, cu acoperiș-terasă și ferestre lungi, începea rumoarea. Până atunci, o locuință respectabilă trebuia să poarte ornamente, coloane și un acoperiș zdravăn, ca orice clădire cu intenții serioase. Arhitectul Marcel Iancu a venit cu niște elemente de-a dreptul revoluționare în peisajul urban bucureștean: volume geometrice, hublouri și balcoane suspendate, iar o parte a orașului a ridicat din sprâncene.

Cele șapte clădiri de mai jos au o legătură comună. Toate sunt asociate Biroului de Studii Moderne al fraților Marcel și Iuliu Iancu și sunt atribuite în mod tradițional lui Marcel. Cercetarea arhivistică recentă arată însă că rolul lui Iuliu în proiectare și în supravegherea șantierelor a fost mai important decât s-a presupus multă vreme, iar contribuția exactă a fiecărui frate rămâne greu de separat în cazul unor lucrări.

Marcel Iancu participase la nașterea mișcării Dada la Zürich și revenise la București în 1921. Arhitectura a devenit una dintre activitățile sale profesionale majore, alături de pictură, grafică, scenografie și publicistică. Biroul fraților Iancu a găsit clienți printre membrii burgheziei urbane, mulți proveniți din comunitatea evreiască. Oamenii comandau locuințe confortabile; biroul le livra și câte un manifest construit, strecurat printre vecini cu aerul calm al unei cutii albe. Hai să vedem 7 vile și imobile create de Marcel Iancu și de fratele său în București:

Vila Jean Fuchs, casa care a scandalizat strada Negustori

Pe strada Negustori, la adresa indicată în surse fie ca nr. 27, fie ca nr. 33, se află punctul de cotitură al poveștii. Proiectul de autorizare datează din iunie 1927, iar clădirea a fost extinsă în 1929.

Vila Fuchs este unul dintre reperele inaugurale ale modernismului bucureștean. Marcel Iancu și o parte a istoriografiei au prezentat-o drept prima clădire cu adevărat modernă din București. Extinderea afirmației la întreaga Românie ar fi riscantă, fiindcă imobilul Herman Iancu din 1926 este descris în literatura de specialitate drept un exemplu modern anterior.

Cu vila Fuchs începe seria „cutiilor albe” bucureștene, influențate de căutările Bauhausului și de limbajul Mișcării Moderne. Comanditarul, Jean Fuchs, era negustor de vinuri, citea reviste străine de artă și i-a oferit arhitectului mână liberă, împreună cu un buget de un milion de lei.

Rezultatul avea o fereastră amplă la parter, trei hublouri la etaj, garaj și o terasă amenajată la ultimul nivel după principiul toit-jardin. Pentru vecinii obișnuiți cu ferestre cuminți și poduri așezate regulamentar, casa semăna cu un laborator. În relatarea lui Iancu apar comparații cu o vitrină de morgă, cabinele unui transatlantic și o sucursală de crematoriu. Critica imobiliară de cartier știa, iată, să lovească direct în ficat.

Fațada aducea și un element vertical în consolă, din care porneau liniile pline ale balcoanelor, formulă devenită recognoscibilă în opera arhitectului. Intervențiile ulterioare au estompat forța proiectului original, însă fotografiile de epocă păstrează șocul unei clădiri care părea sosită cu câteva decenii prea devreme.

Vila a supraviețuit, însă transformările și degradarea au făcut proiectul original greu de recunoscut. Documentarea fotografică publicată în decembrie 2024 arată tâmplărie PVC albă, tencuială căzută și o fațadă îndepărtată considerabil de eleganța „cutiei albe” interbelice. Hublourile și volumele de bază încă permit citirea originii sale, cu puțină răbdare și ceva generozitate vizuală.

Vila Florica Chihăescu, luxul geometric de la Șosea

Ridicată în anii 1930–1931 pe Șoseaua Kiseleff nr. 49, vila a fost construită pentru familia farmacistului Chihăescu. Adresa spunea deja ceva despre statut. Nordul Capitalei devenea teritoriul vilelor elegante, al parcelelor generoase și al clienților dispuși să lase modernismul să intre pe ușa principală.

Casa se desfășoară pe parter, etaj și terasă, pornind de la un plan aproape pătrat, organizat axial în jurul unui hol central cu dublă înălțime. Iancu păstrează ideea vilei clasice cu plan central și o trece prin filtrul său geometric. Pe fațada principală, fereastra în bandă traversează clădirea, iar la parter apărea o foaie uriașă de geam de cristal, soluție spectaculoasă pentru începutul anilor ’30.

Marele vitraliu al scării interioare compune dreptunghiuri de sticlă colorată, cu texturi, grosimi și fragmente gravate diferite, apropiindu-se de un colaj abstract. Fațada purta și un nud sculptat în piatră roz de Milița Petrașcu, operă dispărută între timp.

Prezența sculptoriței contează în universul lui Iancu, fiindcă arhitectul trata culoarea, mobilierul, vitraliul și sculptura drept părți ale aceleiași experiențe spațiale. 

Casa s-a păstrat și beneficiază de cea mai puternică protecție juridică din selecție, fiind monument istoric de categoria A, cu codul B-II-m-A-18999. În 2016 era consemnată drept reședința ambasadorului Venezuelei, ascunsă privirii de vegetație și de un gard înalt, iar informațiile publice din 2026 plasează la aceeași adresă școala Little Genius și activități educaționale asociate. Nudul Miliței Petrașcu a dispărut, însă vila continuă să fie folosită și și-a păstrat prezența în țesutul orașului.

Imobilul Clara Iancu, casa familiei și cartea de vizită a arhitectului

Pe strada Caimatei nr. 20, clădirea ridicată în 1931 poartă numele Clarei Iancu, soția arhitectului. Literatura de specialitate o numește bloc sau imobil Clara Iancu, deoarece cuprindea câte un apartament pe fiecare nivel. Familia a locuit aici începând din același an.

Este posibil ca Biroul de Studii Moderne să fi funcționat la ultimul etaj. Dacă ipoteza este corectă, clientul putea vedea modernismul, apoi urca să discute despre el, demonstrație comercială destul de eficientă pentru o epocă în care prezentările PowerPoint încă nu stricau nicio ședință.

În peisajul străzii Caimatei, imobilul se citește prin compoziția geometrică, volumele articulate și suprafețele eliberate de decorul istoricist. Iancu urmărea lumina, aerul, igiena și confortul, valori care astăzi par firești, însă în anii ’30 aveau încă parfum de program revoluționar. Camerele erau organizate după funcțiune, mobilierul devenea mai suplu, iar forma exterioară răspundea organizării interioare.

Imobilul există, este ocupat și figurează în Lista Monumentelor Istorice, categoria B, sub adresa Caimatei nr. 20. În 2026 apar la adresă o clinică medicală și spații de birouri, semn că edificiul păstrează o funcțiune activă la aproape un secol de la inaugurare. Folosirea cotidiană îi oferă o șansă practică de supraviețuire, chiar dacă experiența bucureșteană arată că o placă de monument și o adresă intens utilizată formează abia începutul grijii pentru patrimoniu.

O precizare utilă pentru plimbările urbane: Iancu a realizat încă un imobil purtând numele Clara Iancu, în 1933, pe strada Paleologu nr. 5 bis. Cel de pe Caimatei rămâne reședința familiei vizată aici.

Vila Paul Wexler, modernismul care și-a pierdut silueta

Vila Paul Wexler, construită în 1931 la numărul 36 pe strada Dr. Grigore Mora, aparținea seriei de reședințe moderne din nordul orașului. Proiectul avea spații de locuit comunicante, o terasă-grădină generoasă și încăperi suplimentare la nivelul superior.

Peste drum, la numărul 39, biroul fraților Iancu avea să proiecteze în 1936 vila Florica Reich, astfel încât strada oferea un mic dialog între două momente ale activității lor.

În cazul Wexler, povestea de după 2000 a devenit la fel de cunoscută ca proiectul. Lucrările de transformare și supraetajare au fost semnalate public încă din 2009. În septembrie 2009, Primăria Capitalei comunica faptul că nu exista autorizație de construire, iar în decembrie 2010 istoricul Andrei Pippidi protesta în Dilema Veche împotriva intervenției.

Situația oferă una dintre ironiile patrimoniului modernist. Ornamentul bogat anunță imediat vârsta unei case și trezește reflexul protecției, în vreme ce o fațadă simplă pare, pentru ochiul grăbit, suficient de recentă încât să suporte încă un etaj și câteva idei imobiliare. Tocmai proporțiile, raportul dintre plin și gol și linia terasei formau arhitectura vilei Wexler. Schimbarea lor echivalează cu rescrierea unui sonet prin adăugarea unui refren comercial.

Între 2009 și 2011, vila a trecut prin consolidare, renovare și o reconstrucție amplă, după controversa provocată de lucrările și supraetajarea semnalate în presă. Ulterior a apărut pe piața imobiliară drept reședință de lux cu subsol, parter, două etaje, piscină interioară și exterioară, saună și peste 500 de metri pătrați utili. Clădirea trăiește, așadar, foarte confortabil; opera lui Marcel Iancu a plătit factura prin pierderea unei părți importante din volumetria și proporțiile originale.

Vila Jean Juster, casa bancherului cu solariu

Construită în 1931 pentru bancherul Jean Juster, vila de lângă Biserica Silvestru se găsește astăzi la numărul 75 al străzii Silvestru. Documentele și literatura mai veche folosesc adresa istorică nr. 51.

Era o locuință luxoasă, desfășurată în principal pe două niveluri. Parterul adăpostea garaje și spații de serviciu, iar nivelul superior cuprindea încăperi auxiliare și un solariu cu dotări moderne. Cele două etaje principale comunicau printr-un gol deschis peste zona de acces a holului, soluție care oferea interiorului amplitudine și legături vizuale.

Iancu a desenat vitrouri cubiste, mobilier și corpuri de iluminat și a stabilit schemele cromatice ale interiorului. Fațada dinspre stradă primea o compoziție sculpturală, dominată de volumul cilindric al scării și de planurile balcoanelor.

Copertina solariului lega întreaga compoziție și îi muta subtil centrul de greutate. A fost înlăturată după cutremurul din 1977, iar silueta casei a devenit mai greoaie. Ferestrele rotunde și volumele decroșate păstrează totuși caracterul proiectului. De la volumetrie până la lampă, totul vorbea aceeași limbă.

Vila a rămas în picioare și este folosită ca proprietate privată, însă mai multe intervenții au schimbat imaginea proiectată în 1931. Copertina solariului a dispărut după seismul din 1977, iar renovările ulterioare au adus tâmplărie PVC și un finisaj de parter care imită granitul, criticate de cercetătorii patrimoniului. Documentarea din 2025 arată încă limpede hublourile și volumul cilindric al scării, suficiente pentru a recunoaște casa, chiar dacă finețea compoziției originale a ieșit șifonată din întâlnirea cu deceniile.

Imobilul Solly Gold, sculptură urbană la colț de stradă

Imobilul Solly Gold a fost construit în 1934. Lista Monumentelor Istorice și traseul e-cart folosesc adresa Bd. Hristo Botev nr. 34. Alte lucrări de specialitate indică nr. 38 sau menționează vechea adresă Bd. Domniței nr. 34, motiv pentru care identificarea prin număr trebuie făcută cu ceva mai multă atenție decât ar cere, în mod normal, o plimbare.

Clasificat drept clădire de apartamente, imobilul avea patru locuințe de dimensiuni diferite, organizate în jurul scării centrale. Planul formează un pentagon neregulat, cu trei fațade aliniate străzilor. Volumele se întrepătrund, iar balcoanele se deschid pe mai multe laturi, dând clădirii o energie sculpturală aparte.

La intrare se află un basorelief realizat de Milița Petrașcu. Colaborarea introduce arta direct în pragul vieții cotidiene, ocolind ceremonialul muzeului și distanța politicoasă a soclului. Locatarul ieșea după pâine pe lângă o sculptură de avangardă, situație care ridică discret standardele oricărei scări de bloc.

Blocul Gold continuă să fie locuit și este protejat ca monument istoric de categoria B. Sursele recente indică păstrarea duplexului de la nivelurile superioare și a unor elemente interioare originale, printre care scara, mobilierul și barul, iar basorelieful Miliței Petrașcu există încă la intrare, parțial ascuns de gard. Dintre cele șapte exemple, Solly Gold se numără printre supraviețuitorii mai norocoși, chiar dacă fațadele și spațiile comune poartă urmele întreținerii inegale obișnuite într-un imobil cu mai mulți proprietari.

Vila Hermina Hassner, o casă modernă în Parc Jianu

Autorizația vilei Hermina Hassner datează din martie 1937. Casa se află pe strada Pictor Barbu Iscovescu nr. 32, pe loturile 18–19 ale parcelării Jianu. Locuința unifamilială, cu parter și etaj, ocupa o suprafață construită de circa 260 de metri pătrați.

Acesta este unul dintre proiectele târzii ale biroului fraților Iancu în România, realizat într-o perioadă în care limbajul modernist ajunsese la maturitate, iar contextul politic devenea tot mai apăsător pentru profesioniștii evrei.

Casa se dezvoltă predominant pe orizontală. Parterul concentra spațiile principale de locuire, în vreme ce etajul aduna camere dispuse în jurul unui hol cu supantă, alături de terasă și anexe de serviciu. Spre stradă, fațada articula o masă albă cu ferestre în bandă, un perete perforat care proteja terasa și o intrare fragmentată.

Geometria exterioară păstra disciplina modernistă, iar interiorul introducea stâlpi rotunzi, curbe, diferențe de nivel în plafoane și mobilier fix. Deasupra șemineului se afla lucrarea lui Iancu Jardin du Luxembourg, din 1928, iar intrarea purta un basorelief de Milița Petrașcu. Niciuna dintre cele două opere nu s-a păstrat.

Vitrourile cubiste, culoarea și sculptura completau proiectul, transformând casa într-o sinteză a artelor pe măsura ambițiilor autorilor.

Vila supraviețuiește ca proprietate privată, iar ultima documentare publică detaliată arată o fațadă renovată în jurul anului 2009 și un exterior aflat într-o stare sensibil mai bună decât al multor case moderniste ale lui Iancu. Fresca inspirată de Jardins du Luxembourg și basorelieful Miliței Petrașcu au dispărut, ceea ce a sărăcit tocmai sinteza dintre arhitectură și arte plastice care individualiza locuința. Informația publică despre intervențiile mai recente rămâne redusă, așa că o evaluare tehnică actuală ar cere acces la proprietate și cercetare directă.

Bucureștiul modern al fraților Iancu

Privite la un loc, clădirile trasează zece ani de experimente, de la șocul produs de vila Fuchs în 1927 până la rafinamentul spațial al vilei Hassner din 1937. Ferestrele în bandă, terasele, hublourile și volumele albe oferă vocabularul vizibil, însă miza programului modernist stătea în relația dintre arhitectură și viața de zi cu zi. Lumina, aerul, igiena, confortul, spațiile adaptate funcțiunii și arta integrată în cotidian formau programul real.

Marcel Iancu a plecat în Palestina în 1941, într-un climat antisemit care îi amenința profesia și viața. Bucureștiul a rămas cu lucrările biroului fraților Iancu, apoi le-a tratat după obiceiul local, amestecând admirația, uitarea și renovarea cu tâmplărie aleasă în grabă.

Trei clădiri din selecție — casa Chihăescu, imobilul Clara Iancu și Blocul Gold — sunt înscrise individual în Lista Monumentelor Istorice. Celelalte nu beneficiază de clasare individuală, chiar dacă unele se află în zone construite protejate.

O plimbare pe străzile Negustori, Caimatei, Silvestru, Hristo Botev și nordul orașului schimbă felul în care se vede Bucureștiul interbelic. Dincolo de palatele cu frontoane și casele cu stucaturi, apare un oraș care încerca să trăiască în ritmul secolului XX, cu balcoane subțiri, terase de soare și sculptură la intrarea în bloc. Uneori, modernitatea stă chiar în fața ochilor și cere un singur gest complicat: privirea ridicată din telefon

Citește și: Top 10 cele mai frumoase vile interbelice din București. Casele care îți taie răsuflarea, la o scurtă promenadă