Pe 25 iulie 1937, ziarul „România" scria despre o zi de vară care transformase Capitala într-un cuptor: trotuarele deveniseră fierbinți, zidurile orașului se încinseseră, iar bucureștenii treceau, potrivit reporterului, prin ceasuri de-a dreptul chinuitoare. Mercurul termometrului nu s-a oprit din urcat de la revărsatul zorilor, iar la prânz presa vremii anunța o cifră greu de crezut azi: 60 de grade.

Cifra aia n-ar rezista unei verificări meteorologice moderne — un termometru lăsat pe asfalt, la soare direct, arată cu totul altceva decât temperatura oficială, măsurată la umbră, în condiții standard. Recordul absolut al României, 44,5 grade, a fost înregistrat abia paisprezece ani mai târziu, pe 10 august 1951, la stația Ion Sion, comuna Râmnicelu, județul Brăila, deși chiar și acest record „oficial" a fost pus sub semnul întrebării de cercetători, care au arătat că stația nu făcea parte din rețeaua omologată a vremii și avea date incomplete. Dar cifra din presa interbelică spune ceva important chiar dacă nu e un record oficial: pentru omul de pe stradă din 1937, arșița aia chiar simțea a 60 de grade, indiferent ce ar fi arătat instrumentul potrivit.

Refugiul bucureștenilor din vara aia n-a fost aerul condiționat, nu exista încă, ci apa. Un ghid al orașului din 1935 pomenește ștrandurile drept principala armă împotriva căldurii: ștrandul Obor, ștrandul Kiseleff și bazinul cu valuri artificiale de la Lido. Presa descria scena cu un umor ușor amar: mii de oameni năvăleau spre apa încropită a ștrandurilor bucureștene, îmbulzindu-se pentru „un metru pătrat" de răcoare. Ajungeau acolo oameni pe care nimeni nu i-ar fi bănuit: cucoane convinse până atunci că ștrandul e doar pentru copii, bătrâni obișnuiți să iasă în stradă numai în haine negre. Canicula anula, pentru câteva ore, regulile sociale ale interbelicului.

Nouă ani mai târziu, vara lui 1946 a adus un alt val de căldură, la fel de sufocant, dar cu urmări mult mai grave: seceta care l-a însoțit a contribuit la foametea cumplită din iarna următoare. Presa vremii glumea, în același ton, despre o boală nouă — obsesia de a măsura toată ziua gradele Celsius —, al cărei singur leac părea să fie doar „frigul de la iarnă". Umorul ăla ascundea, probabil, o anxietate reală. Bucureștenii din 1946 nu știau încă ce va urma, dar simțeau, corect, că vara aia nu era una obișnuită.

Comparația cu 2026 se face aproape singură. Pe 28 iunie, România a trecut, potrivit meteorologilor, prin cea mai călduroasă zi înregistrată vreodată, cu zeci de recorduri termice doborâte într-o singură zi. Bucureștiul a intrat sub cod roșu, cu 38-39 de grade, iar Bacalaureatul a fost amânat, pentru prima dată în istoria recentă a școlii românești, din cauza căldurii. Diferența majoră dintre 1937 și 2026 nu stă neapărat în cifre, ci în frecvență. Pentru bucureștenii interbelici, o vară ca aia din 1937 era o excepție de care se vorbea ani întregi. Pentru generația copiilor de azi, verile de foc încep să semene cu o normalitate sezonieră, nu cu un eveniment.

Ce nu s-a schimbat deloc e instinctul: când vine arșița mare, oamenii caută apă, umbră și companie. Bucureștenii de acum 90 de ani aveau ștrandurile Kiseleff și Lido la o oră de mers pe jos. Copiii de azi au aerul condiționat, piscine, dar tot mai puține locuri umbirte în mod natural.

Citește și Cum arăta vara în București înainte de mall-uri și aer condiționat 

Fotografie generată cu ajutorul AI