Consiliul General a votat marți, 30 iunie, un program prin care orașul își propune să curețe graffiti-ul și afișele ilegale din zonele protejate ale Capitalei. Votul a fost aproape unanim, 43 pentru, niciun vot împotrivă, doar două abțineri, semn că, la nivel administrativ, subiectul nu mai e disputat. Problema e pe cealaltă parte a baricadei, acolo unde orașul își discută identitatea vizuală fără participarea celor care au creat-o.

Cum funcționează, mecanic

Programul nu va acoperi tot orașul deodată. Direcția Generală de Urbanism va stabili zonele, iar Poliția Locală va identifica imobilele afectate, etapă cu etapă. Proprietarii notificați vor avea de ales între două variante: să rezolve curățarea pe cont propriu, în 90 de zile, sau să se înscrie în programul administrației, caz în care lucrările vor fi făcute de Administrația Străzilor, dar proprietarul tot plătește — 20% din costuri, restul fiind acoperit de Primărie.

Regulamentul e clar în privința termenelor: „Proprietarul sau administratorul care alege să nu se înscrie în program are obligația să facă dovada demarării procedurilor de curățare a graffiti-ului sau afișajului neautorizat prin metode adecvate în maxim 45 de zile calendaristice de la data comunicării notificării, și să finalizeze lucrările de curățare în termen de maximum 90 de zile de la data comunicării notificării fără să producă degradări suplimentare finisajelor sau elementelor arhitecturale”.

Pe hârtie, sună ca administrație urbană normală — orice oraș european are reguli pentru graffiti-ul de pe clădirile istorice. Practic, mecanismul reduce o discuție complicată la o singură variabilă: autorizat sau neautorizat. Aici, însă, ceva lipsește din regulament.

„O boală” versus artă murală

În martie, când subiectul a fost dezbătut public de Primărie, Sectorul 6 și Ministerul Culturii, primarul general Ciprian Ciucu a dat tonul discuției printr-o comparație fără echivoc: „Trebuie să oprim această boală. În Sectorul 6 nu există așa ceva. Am oprit și graffiti-ul și afișajul ilegal”.

Formularea contează. „Boală” e un cuvânt care nu lasă loc de gradare: nu există graffiti bun și graffiti rău, există doar graffiti, care trebuie eliminat. Numai că la aceeași dezbatere au fost prezenți arhitecți și artiști urbani care au punctat exact problema asta: administrația tratează uniform toate intervențiile cu graffiti, indiferent dacă vorbim despre un tag rapid sau despre o lucrare murală cu valoare artistică reală, realizată de un artist cunoscut, eventual chiar la cererea unui proprietar sau a unei instituții.

Diferența nu e una pur estetică. București are, de câțiva ani, o scenă de artă stradală vizibilă internațional — muraluri ample, proiecte coordonate cu galerii, festivaluri dedicate exclusiv artei urbane. Multe dintre aceste lucrări nu trec printr-un proces de autorizare clasic, pentru simplul motiv că nu există o procedură clară prin care un artist sau un proprietar să obțină acea autorizație fără bariere birocratice greoaie.

Citește și Harta muralelor urbane din București: unde arta stradală prinde viață

Ce ar fi putut conține regulamentul și nu conține

Autoritățile locale au menționat că regulamentul vizează „inscripțiile și desenele neautorizate, care degradează fațadele clădirilor, mai ales în zonele istorice ale Capitalei” — o formulare care, cel puțin în teorie, lasă loc de interpretare. „Degradează” nu e neapărat sinonim cu „orice graffiti neautorizat”; ar putea fi citit ca un criteriu calitativ, nu doar unul administrativ.

Problema e că regulamentul nu spune cine decide ce „degradează” o fațadă și ce nu. Fără un criteriu explicit sau o comisie de evaluare estetică, decizia rămâne, în practică, la latitudinea Poliției Locale care identifică imobilele afectate — un organism care nu are, de regulă, expertiză în artă urbană. Diferența dintre un tag stradal și o lucrare murală realizată de un artist cunoscut ajunge să fie evaluată cu același instrument administrativ: existența sau absența unei autorizații.

Asta lasă neacoperită exact zona pe care arhitecții și artiștii prezenți la dezbaterea din martie au semnalat-o: lucrările cu valoare artistică reală, mai ales cele realizate fără un proces formal de autorizare — pentru că, în prezent, un astfel de proces simplu și accesibil pentru artă murală nici nu există în România. Fără el, un artist sau un proprietar care vrea o lucrare legitimă pe fațadă nu are altă cale decât informalitatea, adică exact zona pe care regulamentul o vizează acum cu sancțiuni.

Cine plătește pentru decizia altcuiva

Există și o întrebare mai puțin discutată: proprietarii. Regulamentul îi pune pe ei în prima linie; ei sunt cei notificați, ei sunt cei care plătesc, fie integral dacă aleg varianta independentă, fie parțial (20%) dacă intră în programul Primăriei.

Dar proprietarul unei clădiri istorice nu e neapărat și autorul deciziei de a avea graffiti pe fațadă. De multe ori, e exact opusul — cineva a desenat noaptea, fără acordul lui, iar acum el e cel care trebuie să demonstreze, în 45 de zile, că a demarat procedurile de curățare. Practic, victima vandalismului devine responsabilă financiar și administrativ pentru el.

Tagurile dezordonate, afișele rupte pe jumătate, mizeria vizuală de pe fațadele clădirilor istorice sunt o problemă reală, vizibilă oricui se plimbă prin centrul vechi sau prin cartierele cu arhitectură interbelică. Întrebarea nu e dacă orașul are nevoie de curățenie. E dacă „curățenie” înseamnă, implicit, eliminarea oricărei forme de exprimare vizuală neautorizată sau dacă mai există loc, în regulament, pentru distincția pe care chiar arhitecții invitați la dezbatere au cerut-o public.

Foto: Primăria Capitalei/FB