De fiecare dată când plouă torențial, Bucureștiul repetă același scenariu: străzi transformate în canale, mașini oprite în mijlocul apei, guri de canalizare care nu mai fac față, trotuare impracticabile și oameni care traversează cu pantofii în mâini. Fenomenul nu este o surpriză, ci un efect previzibil al modului în care orașul a fost construit, extins și neglijat.

Orașul care a crescut peste propriul sistem

Rețeaua de canalizare a Bucureștiului a fost proiectată la începutul secolului XX, pentru un oraș de câteva sute de mii de locuitori. Astăzi, Capitala are peste două milioane de rezidenți și o infrastructură subterană care a rămas, în mare parte, aceeași. În ultimele decenii, creșterea urbană a fost haotică: zone rezidențiale noi, asfaltări peste vechi rigole, construcții care au blocat cursuri naturale de scurgere.

Canalizarea nu mai face față volumului de apă care cade în intervale scurte. În unele cartiere, sistemul e subdimensionat, în altele este înfundat de ani de neglijență și deversări ilegale. Adăugând străzile complet betonate, fără spații verzi absorbante, rezultatul este simplu: apa nu are unde să se ducă.

Hărțile neoficiale ale inundațiilor

An de an, aceleași puncte devin reperele inundațiilor urbane:

• Șoseaua Iancului, Mihai Bravu, Vatra Luminoasă – zone cu canalizare veche și debite insuficiente.
• Basarab, Grozăvești, Drumul Taberei – zone joase, cu acumulări rapide la fiecare ploaie intensă.
• Pipera, Băneasa, Colentina – cartiere noi, cu extinderi masive, dar infrastructură secundară construită la limită.
• Pasajele Unirii, Victoriei și Piața Presei – adevărate bazine subterane, unde apa se strânge în câteva minute.

Apa Nova a raportat că, doar într-o singură seară de ploaie puternică, sistemul de canalizare a fost tranzitat de un volum de apă echivalent cu debitul râului Mureș. Orașul nu este doar inundat; el devine efectiv o rețea de bazine temporare, în care diferențele de nivel și infrastructura subdimensionată lucrează împotriva lui.

De ce nu funcționează prevenția

În teorie, există planuri de modernizare. În practică, ele se pierd între instituții. Reabilitarea sistemului de canalizare presupune lucrări subterane complexe, costisitoare și greu de coordonat. În plus, lipsa unei strategii integrate între primării, Apa Nova, Administrația Străzilor și dezvoltatorii imobiliari duce la intervenții fragmentare – cârpeli care rezolvă local problema, dar o mută în aval.

De fiecare dată când apare o ploaie torențială, autoritățile vorbesc despre „cantități record de precipitații”. Dar recordul e irelevant dacă infrastructura funcționează la 30–40% din capacitate. Fiecare centimetru de asfalt nou, fiecare parcare improvizată peste spații verzi elimină capacitatea naturală a solului de a absorbi apa. Orașul s-a sigilat singur.

Ce lipsește de fapt

Nu doar infrastructura, ci și mentalitatea de prevenție. Bucureștiul nu tratează ploaia ca un factor structural, ci ca un inconvenient meteorologic. Lipsesc:

• Hărțile de risc hidrologic urban, actualizate și publice.
• Proiecte de drenaj pluvial adaptate la noile realități climatice.
• Zone tampon și spații verzi absorbante, integrate în planurile de dezvoltare.
• Un sistem de întreținere constantă, nu doar intervenții după dezastru.

Orașe comparabile ca dimensiune – Varșovia, Budapesta, Viena – au reconfigurat drenajul pluvial în ultimii 15–20 de ani, combinând infrastructura clasică cu soluții verzi: rezervoare subterane, parcuri care absorb excesul de apă, trotuare permeabile.

Concluzie

Bucureștiul nu se scufundă din cauza ploilor, ci din cauza felului în care a fost construit și administrat. Fiecare furtună doar scoate la suprafață un adevăr vechi: orașul a crescut peste sine, fără plan și fără gândul la consecințe. Ceea ce vedem la suprafață – străzi inundate, trafic blocat, curți transformate în bălți – este doar simptomul. Cauza e sub pământ, în infrastructura ignorată, și deasupra lui, în deciziile amânate.