Dacă te oprești în Piața Constituției și încerci să încadrezi într-o singură fotografie Palatul Parlamentului, dai rapid de o problemă: clădirea nu încape. E prea lată, prea înaltă, prea adâncă pentru orice obiectiv obișnuit. Ghizii care fac turul interior recită, de regulă, un set de cifre impresionante — a doua cea mai mare clădire administrativă din lume, mii de încăperi, tone de marmură. Puțini vizitatori observă, însă, că aceleași cifre se schimbă de la un ghid la altul, de la un site turistic la altul, de la un articol de presă la altul. Casa Poporului are, dincolo de poveste, o problemă reală cu propriile statistici.

Concursul câștigat de o tânără arhitectă

Povestea oficială începe cu un concurs național de proiectare, organizat la începutul anilor '80, după ce Nicolae Ceaușescu a decis sistematizarea centrului Capitalei. Câștigătoarea a fost Anca Petrescu, o arhitectă tânără — sursele variază între 28 și 31 de ani la momentul selecției — care a coordonat, ulterior, un colectiv de aproximativ 700 de arhitecți.

Aici începe însă prima nuanță importantă. Petrescu a fost creditată în presă, de-a lungul anilor, drept „autor unic” al proiectului. Camera Deputaților, instituția care administrează astăzi clădirea, a răspuns însă unei cereri oficiale de informații publice că nu deține documentația de arhitectură pe baza căreia să poată confirma sau infirma cu certitudine paternitatea exactă a proiectului. Cel mai corect e să spunem că Anca Petrescu a fost arhitectul-șef și fața publică a proiectului, într-o colaborare cu o echipă numeroasă ale cărei contribuții individuale rămân, parțial, neclare.

Un deal sigur din punct de vedere seismic, un cartier întreg ras

Alegerea locului nu a fost întâmplătoare. Cutremurul din 4 martie 1977 a afectat grav București, iar Ceaușescu a folosit reconstrucția ca pretext pentru un nou centru civic. Dealul Arsenalului — vechiul Deal al Spirii — a fost preferat și pentru că avea cel mai mic risc seismic din oraș. Acolo se afla, însă, cartierul Uranus, una dintre zonele vechi ale Bucureștiului, cu străzi în pantă, vile boierești și case modeste.

Demolările au început în primii ani '80 și au continuat, în valuri succesive, până spre finalul deceniului. Câte case au fost demolate și câți oameni au fost strămutați sunt, până azi, cifre disputate: presa românească citează variante între 40.000 și 57.000 de persoane sau familii, iar numărul clădirilor demolate variază între 9.000 și 40.000, în funcție de sursă. Cercetători implicați în proiecte de istorie orală despre cartier (precum Uranus Acum) explică parțial de ce: demolările nu au respectat un plan unitar stabilit de la început, ci s-au extins treptat, pe măsură ce proiectul Casei Poporului se schimba, ceea ce face puțin probabilă existența unei evidențe centralizate exacte.

Mai clar documentate sunt cazurile bisericilor. Trei lăcașuri de cult din zona Uranus — Alba-Postăvari, Spirea Veche și Izvorul Tămăduirii — au fost demolate. Alte două, Schitul Maicilor și Mihai Vodă, au fost relocate fizic, ascunse în spatele blocurilor noi pentru a fi cât mai puțin vizibile. Cifra „peste 30 de biserici și sinagogi”, des citată în presă internațională, se referă probabil la întregul proiect de sistematizare a Centrului Civic al Bucureștiului, nu strict la cartierul Uranus, și nu ar trebui confundată cu el.

Recordul care nu e chiar de la Guinness

Aproape orice articol despre Casa Poporului menționează un loc în „Cartea Recordurilor”. Detaliul care se pierde pe drum: recordurile sunt atestate de World Records Academy, o organizație privată specializată în astfel de clasamente, și nu de Guinness World Records, organizația cu care e confundată constant. Conform acesteia, clădirea ar fi a doua cea mai mare construcție administrativă pentru uz civil din lume, după Pentagon — dar Pentagonul e o clădire militară, nu administrativă civilă, ceea ce face comparația discutabilă din start. Mai mult, potrivit Wikipedia, din 2021 clădirea Parlamentului din Bangkok a depășit-o ca suprafață, așa că titlul de „a doua cea mai mare” nu mai este, strict vorbind, valabil.

Suprafața construită variază, la rândul ei, între 330.000 și 360.000 de metri pătrați, în funcție de sursă, fără ca diferența să fie explicată undeva. La fel se întâmplă cu numărul de încăperi: unele surse vorbesc despre 1.100 de camere (din care doar circa 400 ar fi fost finalizate), altele despre 3.100, iar o mărturie a ofițerului care a coordonat lucrările subterane ajunge la aproape 5.000. Nu există, cel puțin public, un document oficial unic care să lămurească definitiv cifra.

Cât a costat, de fapt

Și aici, numerele se contrazic. O estimare din 1989 vorbea despre 1,75 miliarde de dolari. Estimări ulterioare, din 2006, au ajuns la 3 miliarde de euro, respectiv 4 miliarde de dolari, în surse diferite — fără să fie clar dacă diferențele vin din metodologii diferite de calcul sau din simpla preluare necritică a unei cifre de către altă cifră, fenomen frecvent în presa românească pe acest subiect.

Ce e mai bine documentat sunt materialele folosite: aproximativ 700.000 de tone de oțel și bronz, un milion de metri cubi de marmură, 3.500 de tone de sticlă de cristal și 900.000 de metri cubi de lemn, aproape în totalitate de proveniență românească — singura excepție cunoscută fiind lemnul de mahon din Sala Unirii, un cadou diplomatic primit de la președintele zairez Mobutu Sese Seko.

Câți oameni au lucrat, și câți au murit

La construcție au lucrat, simultan, în jur de 20.000 de muncitori, cifră confirmată chiar de Anca Petrescu într-un interviu. Pe lângă aceștia, mii de militari au fost folosiți la lucrările subterane — cifrele variază aici între 5.000 și 12.000, în funcție de sursă. Pe parcursul celor aproape șapte ani de șantier, prin rotație, presa estimează că peste 100.000 de oameni au trecut, la un moment sau altul, prin acest proiect — o cifră cumulată, nu un număr de oameni prezenți simultan.

Despre numărul victimelor, lucrurile sunt mult mai puțin clare. Nu există un bilanț oficial public al accidentelor mortale de pe șantier — un subiect tratat, în epocă, ca tabu. Presa citează ocazional cifra de 27 de morți în accidente de muncă, fără o sursă documentară primară clar identificabilă. Chiar Anca Petrescu, într-un interviu, a vorbit despre „10-15 accidente mortale”, precizând că fiecare deces era urmat de o anchetă militară. În același timp, au circulat zvonuri despre muncitori îngropați în beton sau zidiți în pereți — pe care arhitecta însăși le-a numit, public, „aberante”. Sunt povești care merită menționate ca legendă urbană a locului, nu ca fapt confirmat.

Ce e, de fapt, înăuntru azi

Dincolo de cifrele contestate, ce se poate verifica cu mai multă siguranță este folosirea actuală a clădirii. Din 1994 funcționează aici Camera Deputaților, din 2004 i s-a alăturat Senatul, iar tot din 2004 o aripă a clădirii (E4) găzduiește Muzeul Național de Artă Contemporană. Din 1994 există și un Centru Internațional de Conferințe, care a găzduit, printre altele, summitul NATO din 2008.

Cât despre procentul de spațiu neutilizat, estimările converg vag spre o cifră de 60-70%, dar fără un document oficial care să o confirme exact — ceea ce, la acest punct al articolului, nu mai surprinde pe nimeni. Casa Poporului rămâne, probabil, monumentul perfect al unei epoci care a produs cifre cu aceeași ușurință cu care a produs beton: în cantități impresionante, dar fără prea multă grijă pentru cât de bine rezistă la verificare.

Citește și Palatul Parlamentului, între istorie și mituri. Care sunt cele mai credibile povești despre Casa Poporului?