Originile unei tradiții în industria textilă

Puține nume din peisajul industrial al Bucureștiului au reușit să rămână atât de vii în memoria colectivă precum APACA. Istoria sa își are rădăcinile încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când au fost puse bazele atelierelor de confecții destinate armatei române. Într-o epocă în care uniforma era nu doar o necesitate practică, ci și un simbol al prestigiului militar, statul român a decis să organizeze o unitate proprie pentru producerea acestor echipamente.

Denumirea APACA provine din acronimul „Atelierele de Producție Armament și Confecțiuni ale Armatei”, instituție fondată în 1881. De-a lungul deceniilor, atelierele au trecut prin numeroase transformări, însă punctul de cotitură a venit după 1948, odată cu instalarea regimului comunist, care a transformat o fabrică specializată într-un simbol al noii industrii socialiste.

Decizia politică de a ridica o fabrică modernă

În anii imediat următori instaurării regimului comunist, conducerea de partid a simțit nevoia să demonstreze atât populației, cât și lumii externe, capacitatea României de a construi rapid și eficient unități industriale moderne.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul Partidului Muncitoresc Român, a fost unul dintre principalii susținători ai acestei inițiative. Potrivit mărturiilor oficialilor de atunci, el fusese impresionat în mod negativ de condițiile mizere în care muncitorii confecționau uniforme pentru armată și a dorit să ofere o alternativă spectaculoasă.

Astfel a apărut ideea ridicării unei fabrici noi, capabile să devină un reper al producției textile din România. Într-un context politic în care demonstrațiile de forță și de mobilizare a maselor erau esențiale, construcția APACA a fost gândită ca un veritabil șantier național, menit să legitimeze noua putere.

Proiectanții și inginerii din spatele construcției

Planul a fost pus în aplicare de o echipă amplă de arhitecți și ingineri de prestigiu. Printre cei mai cunoscuți arhitecți implicați se numărau M. Alifanti, H. Stern, A. Damian, G. Pavlu, I. Șerban, I. Ghica-Budești și V. Krohmalnic. Lor li s-au alăturat inginerii Emil Prager, Emil Calmanovici și Tiberiu Eremia, care au adus nu doar expertiza tehnică, ci și echipamentele necesare pentru desfășurarea lucrărilor.

Această echipă multidisciplinară a reușit să îmbine ritmul accelerat impus de conducerea politică cu respectarea unor standarde tehnice, rezultatul fiind o clădire funcțională și adaptată cerințelor industriale ale epocii.

Munca titanică de a finaliza lucrările în 97 de zile

Unul dintre cele mai spectaculoase aspecte ale construcției APACA a fost viteza cu care a fost realizată. Fabrica a fost ridicată în doar 97 de zile, o performanță impresionantă chiar și după standardele actuale. Această reușită s-a datorat în primul rând mobilizării excepționale a forței de muncă.

Aproximativ 1.150 de brigadieri voluntari, în mare parte tineri din organizațiile comuniste, și peste 600 de muncitori calificați au lucrat cot la cot pentru a finaliza proiectul la timp.

Efortul colectiv a presupus trei schimburi de lucru zilnic, fără pauze majore, într-un ritm istovitor. În total, au fost adunate aproape 1,4 milioane de ore de muncă. Materialele necesare au fost aduse cu ajutorul a o mie de vagoane, ceea ce ilustrează dimensiunea logistică a operațiunii. Această mobilizare a fost intens promovată în presă și prezentată drept dovada clară a „puterii clasei muncitoare”.

Prima aripă a fabricii, denumită „Aripa A”, a fost finalizată pe 28 aprilie 1948, cu doar câteva zile înainte de sărbătoarea de 1 Mai. Alegerea momentului nu a fost întâmplătoare: regimul dorea să marcheze printr-o inaugurare spectaculoasă succesul noului sistem socialist și să ofere un exemplu de mobilizare națională. La eveniment a participat chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a transformat momentul într-un act propagandistic, asociind construcția fabricii cu realizările partidului.

De altfel, APACA a fost primul șantier național al tineretului, o etichetă care a conferit proiectului o semnificație suplimentară. Conducerea comunistă dorea să demonstreze că generația tânără, condusă de idealurile socialiste, era capabilă să ridice din temelii un nou model de societate.

Arhitectura și dotările fabricii

Clădirea principală a APACA măsura 180 de metri în lungime și 18 metri în înălțime, având parter și patru etaje. Proiectul prevedea instalarea a peste o mie de mașini de cusut, alături de numeroase utilaje auxiliare necesare pentru prelucrarea materialelor. Capacitatea inițială de angajare depășea 1.600 de persoane, însă fabrica a fost gândită să permită extinderi ulterioare.

În plus, complexul includea o cantină modernă, o sală de festivități și spații dedicate instruirii și organizării muncitorilor. Aceste facilități reflectau concepția regimului comunist despre fabrică: nu doar un spațiu de producție, ci și un loc de formare ideologică și de socializare colectivă.

Dezvoltarea și extinderea faimoasei fabrici

Succesul inițial al construcției a fost urmat de o extindere constantă a platformei industriale. S-au adăugat ulterior o a doua aripă și mai multe corpuri auxiliare, destinate modelării, probelor și expozițiilor. Aceste spații suplimentare erau menite să răspundă atât cerințelor pieței interne, cât și solicitărilor externe.

În perioada de vârf, APACA a ajuns să aibă aproape 18.000 de angajați, majoritatea femei. Fabrica producea uniforme militare, echipamente de lucru și o gamă variată de articole vestimentare, multe dintre ele destinate exportului. 

O parte semnificativă a producției era livrată în statele membre ale CAER, dar APACA reușea să pătrundă și pe piețele occidentale, unde articolele românești erau apreciate pentru prețul competitiv și calitatea decentă.

APACA – simbol propagandistic al regimului

Pe lângă rolul economic, fabrica a avut și un rol simbolic. Ea a fost transformată într-un model de întreprindere socialistă, folosită constant în discursurile oficiale ca exemplu de succes al regimului. 

Fotografiile cu brigadierii muncind pe șantier, reportajele despre performanțele muncitorilor sau cifrele de producție erau vehiculate în presa controlată de partid pentru a întări imaginea unui stat care avansa rapid spre modernitate.

În același timp, fabrica era un spațiu de disciplină și propagandă. Muncitorii participau nu doar la procesul de producție, ci și la activități culturale și politice organizate în interiorul uzinei. În acest fel, APACA devenea o verigă în lanțul prin care regimul își consolida autoritatea asupra populației.

Declinul după 1989

Revoluția din decembrie 1989 a adus schimbări majore în întreaga industrie românească, iar sectorul textil a fost printre cele mai afectate. 

Odată cu trecerea la economia de piață, multe dintre întreprinderile de stat au întâmpinat dificultăți, iar APACA nu a fost o excepție. Fabrica a intrat într-un proces de privatizare în 1992, iar treptat, unitățile de producție au fost vândute sau transformate în alte tipuri de afaceri.

Dacă înainte de 1990 APACA număra aproape 18.000 de angajați, în doar câțiva ani numărul acestora a scăzut dramatic. Platforma a început să fie închiriată sau vândută unor firme mai mici, din domenii variate, de la confecții private până la servicii comerciale.

APACA, în zilele noastre

Chiar și după declinul său ca fabrică, zona a rămas cunoscută sub numele de APACA. În 2011, pe platformă funcționau aproape 200 de firme și peste 20 de persoane fizice autorizate, oferind locuri de muncă pentru circa 6.000 de angajați. Deși profilul economic s-a schimbat, încărcătura istorică a locului s-a păstrat.

Astăzi, pentru bucureșteni, APACA evocă atât perioada de glorie a industriei textile românești, cât și sacrificiile muncitorilor mobilizați în numele unei ideologii. Fabrica rămâne un simbol al unei epoci în care industrializarea forțată a schimbat radical chipul orașului și destinul a mii de oameni. 

Citeşte şi Bucureștiul industrial. Fabricile care au modelat cartiere și comunități, de la Ford la APACA