Diminețile mele încep cu un ceas care sună prea devreme și cu liniștea aceea scurtă dintre blocuri, înainte să pornească traficul. Cobor scările cu laptopul în rucsac, trec pe lângă afișul de pe casa scării cu „vă rugăm nu mai lăsați biciclete pe hol” și îmi propun din nou să-i pun o lumină mai bună la șa. Bucureștiul te învață repede că timpul dintre două stații e monedă: îl schimbi pe somn, pe note, pe prieteni, pe jobul de patru ore.

Am locuit întâi în Regie, în camera aceea care mirosea a vopsea proaspătă la început de octombrie și a sarmale după sesiune. Și-a făcut treaba: aproape de facultate, aproape de prieteni, aproape de riverul de cafele ieftine. Apoi m-am mutat „în chirie”, două stații mai încolo, într-o garsonieră cu mobilier care a prins trei epoci, dar cu metrou la colț. E un upgrade ciudat: mai multă liniște, mai multă responsabilitate, mai multe facturi. Învață-mă Bucureștiule să citesc listele de întreținere, să sun la administrator, să notez indexurile, să nu uit să îmi reînnoiesc abonamentul integrat la transport.

Cursurile alternau între amfiteatre cu scaune din lemn, care scârțâie ca o orchestră, și laboratoare pe care le prinzi doar dacă te miști repede. Bibliotecile sunt respirațiile orașului: la BCU găsești mereu un loc dacă vii înainte de 10, la Biblioteca Națională descoperi că lumina perfectă pentru învățat există, dar și că-ți trebuie un pulover în plus. În pauze, pe treptele din fața facultății se întâlnesc planuri de proiect, povești și scurte negocieri despre cine aduce cablurile și cine vine cu extensia.

Traseele mele zilnice s-au schimbat de câteva ori. Când prind M2 la Victoriei, simt că am intrat pe un fluviu navigabil. Când nimeresc pe M4, schimb la Jiului și accept cele cinci minute care se duc fără dramă: scoți căștile, verifici mesajele din grupul de seminar, tragi aer. În zilele cu ploaie, îmi iau un tramvai doar pentru că pe geam orașul pare o peliculă — 41 dacă am noroc, altfel orice vine primul, până aproape de locul în care trebuie să fiu.

Mâncarea e un capitol care se scrie singur. Înveți repede unde găsești o ciorbă corectă la prânz, la ce colț are sens să cumperi covrigi calzi, cum arată un „meniul zilei” care chiar te ține sătul până seara. Uneori îți faci cumpărăturile la 10 noaptea, cu o listă pe care scrie: paste, sos, ovăz, hârtie. Alteori gătești pentru trei colegi, în crătioara mare a apartamentului, în timp ce pe masă stă proiectul de la laborator și un marker uscat.

Banii sunt negocierea continuă dintre „vreau” și „am”. Chiria, transportul, cafeaua fără de care nu iese referatul, câte un bilet la teatru, câte un festival de film, cărțile pe care nu le găsești scanate. Mulți dintre noi lucrăm câteva ore pe zi: call center, content, ajutor la evenimente, meditații. Programul nu e mereu prietenos, dar orașul are destule scurtături cât să legi capetele. Să prinzi ultimul metrou la 23:00 e ritual — cine l-a pierdut o dată învață să-și facă reminder pe telefon.

Prietenii se fac din nimicuri: o priză împărțită la seminar, un PDF trimis „urgent”, un taxi împărțit după un curs de seară, două ore la o sală liberă unde repeți o prezentare. Bucureștiul nu e „oraș al contrastelor” — clișeul ăsta nu mai spune nimic. E mai degrabă o diagramă de Venn între vieți care se ating: studenții de la Litere care descoperă o sală bună de învățat la Politehnică, oamenii de la Automatică ce-și beau cafeaua în curtea de la Arhitectură, cineva de la Medicină care vine la laborator la ETTI pentru un senzor. Și toate se întâlnesc, invariabil, la o masă mică la care încap patru oameni și un laptop.

Toamna, orașul e plin de festivaluri, proiectoare, târguri. Nu o să le bifezi pe toate, și nici nu trebuie. Un film bun în aer liber, un spectacol independent într-o sală prea mică, un concert într-un subsol care miroase a lemn umed — astea îți rămân. Iarna, vei învăța drumul scurt de la stația de metrou până la blocul tău, pe partea cu lumină mai bună și gheață mai puțină. Primăvara aduce acea grabă de final de an: proiecte, portofolii, examene. Vara orașul se rarefiază, și dacă rămâi, o să-l vezi respirând altfel.

Am avut și zile proaste. Lift stricat, vecin supărat pe biciclete, router care se restartează în mijlocul unui seminar online, profesor care mută ora cu două minute înainte și tu ești pe altă magistrală. Și am avut zile în care totul se aliniază: proiectul iese, ai prins loc la bibliotecă, colegii sunt pe aceeași pagină și prinzi în același timp tramvaiul perfect și un apus portocaliu pe Splai.

Dacă ar trebui să dau trei sfaturi unui „eu” mai mic, care tocmai a intrat în București:

— Fă-ți o hartă personală, nu una turistică. Notează-ți băcănia deschisă până târziu, cafeneaua unde prizele chiar merg, terasa liniștită unde poți rescrie un capitol.
 — Ține aproape oamenii care răspund la mesaje la timp. Și fii tu persoana care răspunde — în orașul ăsta, respectul pentru timpul celuilalt e aur.
 — Nu încerca să le prinzi pe toate. Alege două lucruri pe care vrei să le duci bine semestrul ăsta și ține de ele. Restul vin pe parcurs, când înveți să zici „nu” fără vinovăție.

Să fii student în București, în 2025, înseamnă să fii mereu în mișcare, dar nu de dragul alergării. Înseamnă să-ți desenezi propriul oraș între o stație și alta, să-ți alegi oamenii cu care merită să împarți un cablu prelungitor și o porție de paste, să înveți să îți ții echilibrul într-un vagon aglomerat. Nu e perfect și n-are rost să-l mitizăm. Dar, într-o zi bună, când ți-ai prins locul în bibliotecă, ai un folder în regulă pe desktop și te sună cineva să-ți spună „hai că iese proiectul”, Bucureștiul îți dă sentimentul acela rar că ești exact unde trebuie.