Ziua de 9 aprilie 1874 avea să rămână pentru totdeauna una dintre cele mai dureroase date din istoria monarhiei române. În acea zi, regele Carol I și regina Elisabeta și-au pierdut singurul copil, principesa Maria, o fetiță care abia împlinise trei ani și jumătate. Moartea ei neașteptată, cauzată de o boală cumplită – scarlatina, a închis pentru totdeauna capitolul inocenței și al fericirii din viața celor doi suverani.

O rază de lumină în viața unei perechi regale

Într-o epocă în care România se afla în plin proces de modernizare, începutul domniei lui Carol I aducea speranță și stabilitate. Poporul își punea încrederea într-un domnitor tânăr, energic și devotat cauzei naționale, iar venirea pe lume a unei moștenitoare princiare părea să confirme că destinul României se așeza sub semnul continuității și al luminii.

Pe 27 august/8 septembrie 1870, la București, s-a născut principesa Maria, primul și unicul copil al cuplului domnitor. Nașterea ei a fost întâmpinată cu bucurie nu doar de părinți, ci și de întreaga țară. Era prima prințesă născută într-o familie domnitoare de origine străină, dar profund dedicată României. 

Tatăl ei, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, domnitorul Principatelor Unite, și mama ei, prințesa Elisabeth Pauline Ottilie Luise de Wied, aveau să fie cunoscuți în istorie ca regele Carol I și regina Elisabeta – primii suverani ai României moderne.

O copilă cu o inimă mare și un suflet ales

Pentru cuplul regal, venirea pe lume a micuței Maria a fost o adevărată binecuvântare. Elisabeta pierduse, înainte de această naștere, nu mai puțin de 18 sarcini, iar fetița era considerată un dar divin, o speranță renăscută după ani de suferință. În cercurile apropiate familiei regale, se spunea că Maria era o fetiță precoce, cu o inteligență aparte și o sensibilitate rară.

Părinții o alintau „Itty”, o prescurtare a cuvântului englezesc little, iar regele Carol și regina Elisabeta o adorau cu o dragoste greu de descris. Regina îi scria mamei sale despre fiica ei:

„Este un copil atât de înțelept și răbdător! Acest copil fermecător este toată bucuria mea.”

Micuța Itty era un copil plin de lumină, mereu dornică să aducă zâmbete celor din jur. Se spunea că, atunci când săruta pe cineva, adăuga cu seriozitate copilărească: „Vreau ca toată lumea să fie fericită.” O frază simplă, dar plină de candoare, care avea să rămână în memoria celor care au cunoscut-o.

În anul 1873, familia regală a călătorit în Germania pentru a o prezenta rudelor princiare. Farmecul și naturalețea Mariei i-au cucerit pe toți cei care au întâlnit-o. Cu toate acestea, fetița simțea un dor adânc de casă – Bucureștiul devenise locul unde se simțea în siguranță, înconjurată de afecțiunea părinților și a celor care o îngrijeau.

Botezul unei speranțe și începutul unei tragedii

Pentru a-și arăta dorința de a se integra în cultura românească, domnitorul Carol și soția sa au decis ca principesa Maria să fie botezată în ritul ortodox, o premieră în istoria casei regale. Ceremonia a fost oficiată de Mitropolitul Calinic Miclescu, iar acest gest a fost perceput de popor drept o dovadă a atașamentului suveranilor față de tradițiile și credința românilor.

Însă destinul avea să frângă prea devreme firul acestei povești. În primăvara anului 1874, o epidemie de scarlatină s-a răspândit în Capitală. În ciuda tuturor precauțiilor și a îngrijirilor medicale, micuța Maria s-a îmbolnăvit. Medicii au făcut tot posibilul pentru a-i salva viața, dar știința medicală a vremii era neputincioasă în fața acestei boli contagioase și rapide.

Pe 9 aprilie 1874, la Castelul Peleș din Sinaia, principesa Maria s-a stins din viață, la doar trei ani și jumătate. Durerea părinților a fost copleșitoare. Regele Carol, un om de o disciplină și o tărie exemplare, s-a prăbușit sufletește, iar regina Elisabeta avea să poarte această rană toată viața.

Primele funeralii regale din istoria României

Moartea micuței Maria a fost nu doar o tragedie personală, ci și o lovitură pentru întreaga națiune. Românii, care văzuseră în prințesă un simbol al speranței și al viitorului, au resimțit durerea familiei regale ca pe una colectivă.

Trupul neînsuflețit al copilei a fost depus în grădina Palatului Cotroceni, într-o ceremonie plină de sobrietate și durere. 

A fost prima înmormântare regală din istoria României moderne. Pe crucea ei s-au așternut cuvintele pline de mângâiere din Evanghelia după Luca: „Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme.”

Regele Carol I nota în jurnalul său, cu inima sfâșiată:

„Religiunea copilului nostru şi limba pe care a vorbit-o au primit pentru noi o nouă sfinţire, căci fiecare cuvânt românesc ne va aminti, de acum înainte, drăgălaşul sunet al dulcelui glas pe care n-o să-l mai auzim niciodată pe lumea aceasta.”

Cuvintele sale surprind esența durerii unui tată care își pierduse nu doar copilul, ci și continuitatea visului dinastic.

Suferința care s-a transformat în artă și dăruire

Pentru regina Elisabeta, pierderea fiicei sale a fost o rană care nu s-a vindecat niciodată. Într-o confesiune târzie, avea să spună cu o sinceritate tulburătoare: „Copilul meu este singurul meu poem frumos.”

Durerea ei s-a transformat treptat într-o formă de creație. Pasionată de literatură și arte, regina și-a găsit refugiul în scris. Inițial, a publicat poezii sub pseudonimul E. Wedi, iar din 1880 a început să semneze lucrările sale cu numele Carmen Sylva – un omagiu adus pădurilor din orașul ei natal, Neuwied.

Prin scrierile sale, Elisabeta și-a transformat suferința într-o operă de artă, într-un mesaj despre speranță, iubire și compasiune. A publicat poezii, nuvele, romane și piese de teatru, unele scrise în colaborare cu Mite Kremnitz, o apropiată a curții regale.

Dar regina nu s-a limitat la artă. A devenit un simbol al feminității educate și al spiritului caritabil. A sprijinit artiștii, a promovat meșteșugurile tradiționale românești, a fondat școli și a militat pentru educația femeilor. Toate aceste eforturi au fost, poate, modul ei de a umple golul imens lăsat de pierderea fiicei iubite.

Moștenirea unui destin frânt

Moartea principesei Maria a avut consecințe și asupra destinului dinastic al României. Carol I și Elisabeta nu au mai avut alți copii, iar monarhia se afla, astfel, în fața unei crize de succesiune. Soluția a venit prin aducerea în țară a nepotului lui Carol, prințul Ferdinand de Hohenzollern, care avea să devină mai târziu regele Ferdinand I al României, conducătorul sub care țara avea să-și desăvârșească unitatea.

Chiar dacă regele și regina și-au continuat datoria față de țară cu demnitate, amintirea Mariei a rămas vie în fiecare gest și în fiecare piatră de temelie pe care au pus-o. La doar un an după moartea fiicei lor, Carol și Elisabeta au început construcția Castelului Peleș, devenit ulterior un simbol al regalității române. Poate că edificiul acesta impunător, ridicat cu grijă și eleganță, a fost și o formă de terapie – o încercare de a transforma durerea în frumusețe durabilă.

O amintire care nu s-a stins niciodată

Principesa Maria nu a domnit, nu a semnat tratate și nu a avut parte de gloria unei vieți publice, însă memoria ei a devenit parte din identitatea profund umană a monarhiei române. Povestea ei simbolizează fragilitatea vieții și forța iubirii părintești, care transcende timpul.

Pentru popor, drama primului cuplu regal al României a fost o lecție de umanitate și compasiune. În spatele fastului monarhic și al uniformelor strălucitoare, Carol I și Elisabeta au fost doi părinți care au plâns, au suferit și au învățat să trăiască cu o durere tăcută, dar nobilă.

Povestea micuței Maria rămâne, și astăzi, un episod tulburător al istoriei românești. În doar câțiva ani de viață, ea a adus lumină, speranță și bucurie unei țări întregi. Moartea sa a lăsat o urmă adâncă nu doar în inimile părinților, ci și în memoria națională, ca o amintire despre frumusețea efemeră a vieții și despre felul în care iubirea adevărată poate supraviețui chiar și morții.

Dincolo de durere, o moștenire de suflet

Tragedia Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta nu este doar o poveste despre pierdere, ci și una despre reziliență și transformare. Suferința i-a învățat pe cei doi suverani să-și reverse iubirea asupra țării, să clădească, să inspire și să lase în urmă o moștenire spirituală.

Prin lacrimile lor s-a născut o Românie mai puternică, iar prin durerea lor s-a conturat imaginea unei monarhii umane, apropiate de popor.

Astăzi, la mai bine de un secol de la acele evenimente, povestea micuței principese Maria continuă să emoționeze. Ea rămâne un simbol al inocenței pierdute, al iubirii care nu moare și al speranței care se transformă în creație, în frumusețe și în eternitate.

Citește și: Maica Alexandra, cea mai frumoasă și curajoasă prințesă a României. Cum au exilat-o comuniștii pe Principesa Ileana