Ferentariul, unul dintre cele mai controversate cartiere ale Bucureștiului contemporan, este privit astăzi de mulți ca o zonă-problemă, marcată de sărăcie, infracționalitate și excludere socială. Însă, dincolo de stereotipuri și titlurile din presă, Ferentariul are o istorie complexă, surprinzătoare și profund umană. Povestea sa începe în perioada interbelică, când acest teritoriu de la marginea Capitalei nu era decât o zonă agricolă, cu podgorii și case modeste, transformată treptat într-un spațiu urban fragmentat și neglijat. De la începuturile sale ca „drumul care nu ducea nicăieri” până la eticheta de „Bronx al Bucureștiului”, Ferentariul reflectă, în fond, istoria socială a întregului oraș – cu speranțele, eșecurile și contradicțiile sale.

De la podgoriile Mitropoliei la „Câmpul veseliei”

Înainte de a fi un cartier, Ferentariul era o zonă semi-rurală aflată la marginea Bucureștiului de altădată. Calea Ferentari, drumul principal care astăzi străbate cartierul, era considerat, în perioada interbelică, un drum care „nu ducea nicăieri”.

Pleca dinspre centrul orașului, trecea de Calea Rahovei și se oprea brusc în câmp, fără legături clare cu alte artere importante. Tocmai această izolare a fost, după cum explică istoricul Andrei Răzvan Voinea, un handicap de dezvoltare pentru zonă.

În vechime, terenurile din Ferentari aparțineau Mitropoliei și unor mănăstiri care dețineau aici podgorii întinse. Cu timpul, aceste proprietăți ecleziastice au fost vândute, iar terenurile au început să fie parcelate și vândute ieftin. 

Astfel s-a născut un tip aparte de locuire – o combinație între rural și urban, o zonă de tranziție unde muncitorii veniți din provincie puteau închiria ieftin și locui în apropierea primelor fabrici bucureștene.

Ferentariul a început să se populeze masiv odată cu dezvoltarea zonei industriale din Dealul Filaret, prima zonă industrială „pe bune” a Capitalei. Muncitorii atrași de salariile din fabrici și de chiriile mici s-au stabilit aici, ridicând case modeste, adesea fără autorizație și fără utilități moderne.

Până spre 1940, locul era cunoscut sub numele pitoresc de Câmpul Veseliei – o denumire care spunea multe despre atmosfera cartierului. Aici se aflau numeroase crame provenite din fostele podgorii, transformate treptat în cârciumi. Se estimează că în perioada interbelică existau aproape o sută de astfel de localuri, iar strada principală, care lega zona de oraș, se numea chiar Strada Veseliei.

Ferentariul, sau mai precis Câmpul Veseliei, era un loc plin de viață, dar complet ignorat de autorități. Nu avea canalizare, nici apă curentă, electricitatea era rară, iar drumurile erau de pământ. Totuși, în mijlocul acestei sărăcii, s-a dezvoltat o comunitate puternică, cu un spirit de vecinătate autentic și o diversitate socială remarcabilă.

Casele interbelice și primele semne de modernitate

Deși majoritatea locuitorilor erau muncitori și oameni simpli, în Ferentari au apărut și câteva mici afaceri și case ale unor oameni mai înstăriți. În anii ’30, se construiesc primele vile și imobile moderne, influențate de curentele arhitecturale europene.

Un exemplu este casa afaceristului evreu Littman, ridicată în 1935 după planurile arhitectului Paul Rossini, într-un stil modernist internațional, perfect aliniat tendințelor occidentale. O altă clădire notabilă este Vila Coca, de pe Strada Veseliei nr. 43, o construcție cu o arhitectură echilibrată și caldă, una dintre puținele care au rezistat timpului.

Din păcate, dezvoltarea aceasta timidă a fost curmată brutal de evenimentele istorice. În timpul rebeliunii legionare din 1941, Ferentariul a fost scena unor violențe antisemite, iar Littman s-a numărat printre victimele pogromului. Odată cu războiul și schimbarea regimului politic, cartierul avea să-și piardă din nou direcția.

Blocurile roșii și utopia comunistă a „omului nou”

După instaurarea regimului comunist, Ferentariul devine obiectul unui amplu plan de reconfigurare urbană. Scopul oficial era nobil – acela de a oferi „oamenilor muncii” condiții decente de locuire. În realitate, procesul a fost unul de inginerie socială, menit să concentreze clasa muncitoare într-un tip de locuire colectivă, controlabilă și uniformă.

Pe terenurile virane ale vechilor podgorii s-au ridicat blocurile roșii, din cărămidă, proiectate de arhitectul Gheorghe Popov. Acestea reprezentau un nou model de viață urbană – dezvoltare pe verticală, cu spații verzi, servicii și dotări comunitare. În jur de 20 de blocuri au fost construite în prima etapă, adăpostind aproape 600 de familii.

Complexul includea o grădiniță, un cinematograf, o frizerie, magazine și chiar un bazin de înot, funcțional până după 1990. Locuitorii aveau la dispoziție o centrală termică proprie și o infrastructură urbană relativ modernă. În primele două decenii comuniste, Ferentariul părea să se fi desprins de imaginea de periferie săracă.

Totuși, această oază de modernitate avea limitele sale. După 1966, dezvoltarea urbanistică stagnează. Regimul comunist începe un nou plan de sistematizare, dar fără rezultate spectaculoase. Se construiesc câteva școli, se amenajează un canal colector și iluminat public, însă planurile de anvergură sunt abandonate.

Insulele de blocuri și marginalizarea tăcută

După mijlocul anilor ’60, Ferentariul este inclus într-un plan ambițios de transformare radicală. Institutul Proiect București propune demolarea caselor vechi și ridicarea de blocuri moderne pe întreaga lungime a Căii Ferentari. Dar planul nu se finalizează niciodată. Blocurile sunt construite haotic, pe „insule” izolate, în spatele străzilor principale, fără o legătură urbană coerentă.

Astfel, Ferentariul capătă un aspect ciudat – între blocuri moderne se află case vechi, curți neregulate, străzi înguste, maidane și zone fără infrastructură. Proiectul comunist, început cu intenții progresiste, se transformă într-un simbol al urbanismului de avarie.

În anii ’70, se construiesc peste 150 de blocuri mici, cu garsoniere și apartamente de două camere, destinate muncitorilor de la fabrica Vulcan și din alte unități industriale. Cartierul devine o zonă de tranzit, locuită temporar de oameni veniți la muncă în București. Această „interstițialitate” – locuire temporară, instabilă – avea să marcheze profund identitatea Ferentariului.

După cutremurul din 1977, autoritățile proiectează un nou plan de urbanizare completă, dar, din lipsă de fonduri și priorități, nu mai apucă să-l implementeze. Până în 1989, Ferentariul rămâne un colaj de construcții disparate, cu infrastructură precară și o populație muncitorească în continuă schimbare.

De la tranziția postcomunistă la stigmatul social

După Revoluție, întreaga structură socială a cartierului se prăbușește. Fabricile care alimentau economia locală se închid, oamenii își pierd locurile de muncă, iar blocurile se degradează rapid. Mulți dintre cei care își permiteau pleacă, lăsând locul familiilor fără venituri stabile, venite din alte zone ale țării.

Anii ’90 aduc o degradare accelerată – infrastructura se deteriorează, spațiile publice sunt abandonate, iar autoritățile se retrag aproape complet. În lipsa unor politici sociale coerente, Ferentariul devine terenul perfect pentru marginalizare. Familii întregi trăiesc fără acte, fără contracte de locuință, fără acces constant la apă sau curent.

În timp, mass-media preia și amplifică imaginea negativă a cartierului, etichetându-l drept „Bronx-ul Bucureștiului”. Deși termenul e inspirat din cultura urbană americană, în cazul Ferentariului el maschează adesea o realitate mai complexă – o combinație între eșecul administrației publice, lipsa investițiilor și discriminarea socială.

Ferentariul de azi – între stigmat și renaștere

Astăzi, Ferentariul este un cartier plin de contraste. Pe aceeași stradă pot fi întâlnite blocuri vechi comuniste, case dărăpănate, dar și locuințe noi, construite de tineri care caută terenuri mai accesibile. Inițiative civice, proiecte educaționale și ONG-uri active încearcă să reîmprospăteze imaginea zonei.

Tot mai multe voci din societatea civilă cer ca Ferentariul să nu mai fie privit doar prin prisma problemelor sociale, ci și ca un spațiu al diversității și rezilienței. În ultimii ani, artiști, antropologi și istorici, precum Andrei Răzvan Voinea, Dana Dolghin și Gergely Pulay, au documentat povestea cartierului în volume și expoziții precum Ferentari incomplet, încercând să recupereze memoria pierdută a locului.

Cartierul nu mai este doar un „drum care nu duce nicăieri”, ci o parte vie a Bucureștiului, un laborator urban unde trecutul și prezentul se ciocnesc dureros, dar fertil. Ferentariul, cu toată încărcătura sa, vorbește despre eșecurile, dar și despre speranțele unei capitale care se schimbă mereu, fără să-și fi găsit încă echilibrul.

Citește și: Povestea cartierului Rahova, de la victoria românilor în Războiul de Independență la Podul Calicilor și Drumul Florăreselor