Anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial au fost marcați, pentru România, de o perioadă de haos și instabilitate profundă. În capitală, cartierele mărginașe au devenit zone unde legea era aproape inexistentă, iar viața de zi cu zi se desfășura sub semnul violenței. Din acest decor sumbru s-a ridicat o figură care avea să intre în legenda neagră a Bucureștiului: Gică Cioc, poreclit „Balaurul” din Ferentari. Numele său a inspirat frică și groază în rândul bucureștenilor, iar povestea lui ilustrează perfect modul în care, atunci când statul eșuează în a menține ordinea, legea junglei ajunge să domine străzile.

Ferentariul postbelic, terenul fertil pentru infracționalitate

Cartierul Ferentari, aflat și astăzi la periferia socială a Capitalei, a fost, în anii 1944–1945, un mediu propice pentru dezvoltarea criminalității. Străzile prăfuite, casele sărăcăcioase și lipsa oricărei infrastructuri elementare făceau din acest loc o zonă unde supraviețuirea era o luptă permanentă.

După 23 august 1944, evenimentele istorice au amplificat haosul. Grațieri controversate au eliberat nu doar deținuți politici, ci și infractori de drept comun. În paralel, retragerea și dezorganizarea armatelor lăsau pe mâna civililor un adevărat arsenal de arme: pistoale, automate rusești, grenade. Străzile Bucureștiului au devenit, astfel, un câmp de luptă urban.

În lipsa unui control eficient, bandele se formau spontan și își disputau teritoriile prin violență. Țintele preferate erau depozitele cu hrană, alcool, tutun sau medicamente, bunuri rare și foarte căutate. Localurile obscure, cârciumile de la marginea orașului, precum cele din Piața Matache Măcelaru, Strada 11 Iunie sau Brezoianu, erau puncte de întâlnire și planificare a jafurilor.

Nașterea unui gangster: Gică Cioc, „Balaurul”

În acest climat de haos și lipsă de autoritate s-a afirmat Gică Cioc. Originar din Ferentari, el s-a remarcat rapid prin temperamentul său violent și prin cruzimea care îi însoțea fiecare acțiune.

Porecla de „Balaurul” nu era întâmplătoare. Ea reflecta nu doar forța fizică și agresivitatea sa, ci și reputația de om care nu cunoștea mila. Atacurile sale nu erau simple furturi, ci adevărate execuții menite să inspire teamă. Alături de banda sa, înarmată până în dinți, Gică Cioc cutreiera străzile și lovea oriunde exista un câștig rapid.

Apogeul violențelor a venit în vara anului 1945, când Bucureștiul a fost zguduit de peste zece crime în mai puțin de două luni. Victimele, ciuruite de gloanțe în plină stradă sau în localuri, arătau un oraș scufundat într-o atmosferă de război civil.

Rivalitatea sângeroasă cu Sandu Moise „Hitler”

Dacă la început alianțele între bande păreau stabile, setea de putere și conflictele personale au dus rapid la fracturi. În centrul acestor confruntări s-au aflat Gică Cioc și Sandu Moise, poreclit „Hitler” datorită mustății sale asemănătoare cu cea a dictatorului german.

Inițial parteneri de jafuri și asasinate, cei doi au ajuns rivali după ce Sandu Moise i-a furat amanta lui Gică Cioc. Gestul a declanșat un război deschis între bande, cu schimburi de focuri în plină zi și masacre în cârciumi sau pe străzi aglomerate.

Fiecare întâlnire dintre grupările lor se transforma într-o scenă de groază. Automatele rusești, rămase de pe front, făceau ravagii în mâinile acestor gangsteri. Bucureștiul trăia cu frica permanentă a unui nou atac.

Brigada „Fulger” și legea lui Alimănescu

În fața unui asemenea pericol, autoritățile trebuiau să intervină. Ancheta a fost preluată de comisarul Eugen Alimănescu, o figură care avea să devină legendară în lupta cu crima organizată.

Conștient că metodele clasice de poliție erau insuficiente, Alimănescu a înființat Brigada „Fulger”, formată din 22 de agenți tineri, antrenați special pentru intervenții rapide. Strategia era radicală: infractorii nu erau arestați, ci împușcați pe loc, chiar dacă se predau.

Această metodă, deși extrem de controversată, a avut efecte imediate. În doar câteva luni, multe dintre bandele bucureștene au fost reduse la tăcere. Însă conflictul dintre Gică Cioc și Sandu Moise era încă departe de a se încheia.

Revelionul sângeros din 1945

Rivalitatea dintre „Balaurul” și „Hitler” și-a atins apogeul în noaptea de Revelion, 31 decembrie 1945. Comisarul Alimănescu aflase că Sandu Moise și oamenii săi urmau să petreacă noaptea la restaurantul „La Colonerul”, de pe Calea Călărașilor. Brigada „Fulger” era pregătită pentru o intervenție fulgerătoare.

Însă planul poliției nu a mai fost necesar. Când Alimănescu și oamenii lui au pătruns în local, scena era una de coșmar. Corpurile lui Sandu Moise, ale amantei sale și ale membrilor bandei erau întinse pe podea, ciuruite de gloanțe. Printre victime se aflau și Gică Cioc, împreună cu câțiva dintre oamenii săi.

Bandele se măcelăriseră între ele, într-un ultim act de violență oarbă. Bucureștiul, care aștepta noul an, se trezea în realitate cu încă o crimă colectivă ce confirma fragilitatea ordinii sociale.

Moștenirea sângeroasă a „Balaurului” din Ferentari

Astfel s-a sfârșit cariera lui Gică Cioc, gangsterul care visa să devină stăpânul lumii interlope românești. Nu legea, ci setea de putere, trădarea și răzbunarea l-au doborât.

Figura lui a rămas, însă, în memoria colectivă a bucureștenilor ca una dintre cele mai sinistre apariții ale epocii postbelice. Povestea sa nu este doar biografia unui criminal, ci și un simbol al unei societăți bolnave, unde gloanțele vorbeau mai tare decât cuvintele.

Gică Cioc a fost produsul unui timp în care statul era prea slab să-și apere cetățenii, iar haosul domina străzile. Ferentariul, locul de unde a pornit, a devenit sinonim cu frica, iar porecla „Balaurul” a intrat în folclorul urban.

O lecție importantă din trecutul Bucureștiului

Astăzi, numele lui Gică Cioc este aproape uitat, dar povestea lui rămâne o lecție amară. Ea arată ce se întâmplă atunci când legea este înlocuită de forță, iar violența devine regula.

„Balaurul” nu a fost doar un gangster, ci oglinda fidelă a unei epoci dominate de instabilitate politică, lipsă de autoritate și sărăcie extremă. Faptele sale au transformat Bucureștiul într-un oraș terorizat, unde fiecare colț de stradă putea ascunde un pericol mortal.

Moartea sa violentă, la fel ca viața pe care a dus-o, rămâne simbolul unei generații pierdute și al unui oraș prins între ruinele războiului și începutul unui regim politic nou și autoritar.